În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o tânără japoneză și peste 30 de bărbați au ajuns să trăiască împreună pe o mică insulă vulcanică din Pacific. Au supraviețuit ani întregi aproape complet izolați de restul lumii, însă adevărata amenințare nu a venit doar din lipsa hranei sau din război. Pe Anatahan au început să apară rivalități, dispariții și morți violente, iar povestea avea să devină una dintre cele mai controversate istorii ale Pacificului de după război.

Insula pierdută în mijlocul Pacificului

Anatahan este o mică insulă vulcanică din Insulele Mariane de Nord, aflată la aproximativ 120 de kilometri nord de Saipan. Înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, insula se afla sub administrație japoneză, iar aici funcționau plantații de cocotieri din care era produsă copra.

Una dintre plantații era administrată de Kikuichiro Higa. Printre oamenii care lucrau acolo se afla și Shoichi Higa, însoțit de soția sa, Kazuko Higa, o tânără originară din Okinawa. Potrivit relatărilor păstrate despre această perioadă, Shoichi a plecat de pe Anatahan spre Saipan și nu a mai reușit să se întoarcă din cauza războiului. Kazuko a rămas astfel pe insulă împreună cu Kikuichiro.

Cei doi au ajuns să trăiască împreună ca un cuplu. Nimic nu prevestea însă ceea ce avea să se întâmple în vara anului 1944.

Zeci de naufragiați au apărut pe insulă

În iunie 1944, nave japoneze aflate în apropierea Marianelor au fost atacate de aviația americană. Supraviețuitorii mai multor nave avariate sau scufundate au reușit să ajungă pe Anatahan.

Numărul exact diferă în funcție de sursă. Relatările istorice vorbesc despre aproximativ 30–32 de japonezi ajunși pe insulă. Din acel moment, mica comunitate izolată s-a transformat radical.

Oamenii au improvizat adăposturi și au folosit ceea ce oferea insula pentru a supraviețui. Cultivau plante, pescuiau, vânau și foloseau cocotierii plantați înainte de război. Din seva palmierilor produceau și o băutură alcoolică locală, cunoscută drept „tuba”.

Izolarea era aproape totală, dar Anatahan oferea suficiente resurse încât grupul să poată continua să trăiască acolo ani întregi.

Un bombardier american s-a prăbușit în junglă

La 3 ianuarie 1945, un bombardier american B-29 Superfortress s-a prăbușit pe Anatahan în timp ce se întorcea dintr-o misiune deasupra Japoniei. Toți cei 11 membri ai echipajului american au murit.

Pentru japonezii rămași pe insulă, epava a devenit însă o sursă extraordinară de materiale.

Din metalul avionului au fost realizate cuțite, recipiente, cârlige și alte obiecte necesare supraviețuirii. Arhiva Trust Territory of the Pacific Islands păstrează chiar fotografii ale unor obiecte fabricate de supraviețuitori din material provenit de la B-29.

Dar printre lucrurile recuperate s-ar fi aflat și arme.

Iar apariția armelor într-o comunitate deja tensionată avea să schimbe complet echilibrul de pe insulă.

Războiul se terminase, dar ei au refuzat să creadă

Japonia a capitulat în august 1945. Pentru oamenii de pe Anatahan însă, războiul a continuat.

Forțele americane au încercat în repetate rânduri să-i convingă că Japonia se predase. Au fost aruncate manifeste și mesaje, iar navele americane au încercat să ia legătura cu ei.

Mulți dintre japonezi au considerat mesajele o formă de propagandă menită să-i determine să se predea.

În loc să iasă din ascunzători, au continuat să trăiască în interiorul insulei.

Anii au trecut.

În tot acest timp, Kazuko Higa era singura femeie japoneză rămasă în mijlocul grupului.

Aici începe partea întunecată a poveștii

Presa de după război avea să transforme Anatahan într-o poveste despre gelozie și rivalitate pentru Kazuko. Unele relatări au susținut că femeia ar fi avut mai mulți parteneri succesivi și că bărbații ajunseseră să se lupte între ei pentru ea.

Există însă o diferență importantă între ceea ce poate fi documentat și legenda creată ulterior.

Este cert că în perioada petrecută pe insulă au murit 11 membri ai grupului. Potrivit unei istorii a cazului, șase dintre aceste morți au rezultat din acte de violență, în timp ce împrejurările celorlalte au rămas neclare. Alcoolul, armele, conflictele pentru autoritate și relațiile personale au contribuit probabil la climatul extrem de tensionat.

Unele dintre relatările publicate ulterior au pus aproape toate crimele pe seama rivalității pentru Kazuko. Istoricii atrag însă atenția că presa japoneză și occidentală a anilor 1950 a senzaționalizat puternic povestea, iar versiunea unei „regine” care îi manipula pe bărbați nu poate fi tratată în întregime drept fapt istoric.

Cert este că mai mulți bărbați au murit violent sau au dispărut în condiții suspecte.

Kazuko a decis să fugă

Până în 1950, situația devenise atât de periculoasă încât Kazuko se temea pentru propria viață.

În iunie 1950, ea a apărut pe coastă și a acceptat să plece împreună cu americanii.

Fotografiile realizate atunci există și astăzi în arhiva Universității din Hawaii. Una dintre ele o surprinde pe Kazuko chiar în ziua în care a părăsit Anatahan, iar alta o arată pe Saipan, întâlnind o altă femeie pentru prima dată după aproximativ șase ani.

Bărbații au rămas însă pe insulă.

Chiar și după plecarea ei, mulți dintre ei continuau să refuze ideea că Japonia pierduse războiul.

Ultimii supraviețuitori ies din junglă

Schimbarea decisivă s-a produs în 1951.

Unul dintre japonezi, Junji Inoue, s-a predat și a încercat ulterior să-i convingă și pe ceilalți să abandoneze rezistența. Arhivele americane păstrează fotografii în care acesta apare citind documente destinate camarazilor săi rămași pe insulă.

În cele din urmă, ceilalți au acceptat.

La 30 iunie 1951, remorcherul militar american USS Cocopa a ajuns în largul insulei. Căpitanul Katsusaburo Usui și alți 19 japonezi s-au predat și au fost transportați spre Guam, înainte de întoarcerea lor în Japonia.

Pentru ei, războiul se terminase cu aproape șase ani întârziere.

„Regina Anatahanului”

Întoarcerea supraviețuitorilor a provocat o adevărată senzație în Japonia.

Kazuko a devenit cunoscută în presă drept „Regina Anatahanului”, iar ziarele au exploatat intens poveștile despre relațiile dintre ea și bărbații insulei. Relatările au devenit din ce în ce mai spectaculoase, până când a devenit dificil de separat realitatea de zvonuri și exagerări.

Unul dintre supraviețuitori, Michiro Maruyama, avea să publice ulterior propria versiune a evenimentelor, încercând să combată unele dintre cele mai scandaloase povești răspândite în presă.

Povestea a ajuns rapid și pe marele ecran. În 1953, celebrul regizor Josef von Sternberg a realizat filmul „The Saga of Anatahan”, inspirat de evenimentele de pe insulă și de mărturiile supraviețuitorilor. Pentru film, numărul personajelor și numeroase întâmplări au fost modificate în scop dramatic.

Ce s-a întâmplat cu adevărat pe Anatahan?

După mai bine de șapte decenii, acesta rămâne probabil cel mai fascinant aspect al poveștii.

Știm că peste 30 de japonezi au ajuns izolați pe o mică insulă în timpul războiului. Știm că au supraviețuit ani întregi folosind resursele naturale și resturile unui bombardier american. Știm că 11 oameni au murit înainte ca ultimii membri ai grupului să părăsească insula și că unele dintre aceste decese au fost violente.

Dar nu știm cu certitudine motivele tuturor crimelor și disparițiilor.

Imaginea lui Kazuko Higa drept femeia pentru care bărbații se ucideau unul pe altul a fost amplificată enorm de presa vremii. În realitate, Anatahan pare să fi fost un amestec mult mai complicat de izolare extremă, alcool, arme, rivalități, disciplină militară destrămată și neîncredere profundă în lumea exterioară.

Iar tocmai această zonă de mister a făcut ca povestea insulei Anatahan să continue să fascineze până astăzi.

Dacă răsfoiești fotografii de familie realizate în urmă cu 100 sau 150 de ani, un lucru devine imediat evident: aproape nimeni nu zâmbește. Copii, părinți, bunici sau tineri proaspăt căsătoriți privesc obiectivul cu aceeași expresie serioasă. La prima vedere, ai putea crede că oamenii acelor vremuri erau mai triști. În realitate, explicația ține atât de tehnologia fotografiei, cât și de felul în care societatea privea un portret.

În primele decenii ale fotografiei, realizarea unei imagini era mult mai complicată decât simpla apăsare a unui buton. Primele procedee fotografice necesitau timpi de expunere considerabil mai lungi decât cei de astăzi. În anii 1840, în funcție de tehnică și de lumină, persoana fotografiată putea fi nevoită să rămână nemișcată zeci de secunde sau chiar mai mult. Orice mișcare risca să transforme chipul într-o pată neclară.

Din acest motiv, menținerea unui zâmbet larg putea fi incomodă și dificilă. Era mult mai simplu să păstrezi gura relaxată și o expresie neutră. În studiourile fotografice au fost folosite chiar și diferite suporturi ascunse în spatele persoanelor pentru a le ajuta să-și mențină corpul și capul nemișcate. Totuși, timpul de expunere nu explică singur toate chipurile serioase pe care le vedem în fotografiile vechi.

Pe măsură ce tehnologia s-a îmbunătățit, fotografiile puteau fi realizate mult mai repede, dar oamenii au continuat multă vreme să pozeze fără să zâmbească. Motivul era cultural. Portretul fotografic moștenise multe dintre convențiile portretului pictat. O fotografie era considerată un obiect important, destinat să păstreze imaginea unei persoane pentru familie și pentru generațiile următoare. O expresie calmă și serioasă transmitea demnitate, respectabilitate și autocontrol.

Mai exista și un motiv foarte practic: fotografiile nu erau ceva banal. Astăzi putem face zeci de fotografii într-un minut și le putem șterge imediat pe cele care nu ne plac. În secolul al XIX-lea, o vizită la fotograf era un eveniment. Oamenii își puneau hainele bune, își aranjau atent poziția și încercau să obțină un portret cât mai „oficial”. Pentru multe familii, fotografia respectivă putea rămâne una dintre puținele imagini pe care le aveau dintr-o anumită perioadă a vieții.

Asta nu înseamnă însă că oamenii din trecut nu zâmbeau niciodată în fotografii. Există fotografii cu persoane zâmbitoare încă din primele decenii ale acestui mediu. Un exemplu celebru datează din 1847 și îl prezintă pe un bărbat cu o expresie veselă, fiind adesea menționat printre cele mai vechi portrete fotografice cunoscute în care apare un zâmbet. Prin urmare, ideea că aparatele vechi făceau zâmbetul „imposibil” este o exagerare.

Schimbarea majoră s-a produs odată cu apariția aparatelor mai rapide, mai simple și accesibile publicului larg. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, fotografia a început să iasă din studiourile formale și să intre în viața de zi cu zi. Instantaneele au devenit tot mai comune, iar fotografiile au început să surprindă oamenii în vacanțe, la petreceri sau în momente obișnuite, nu doar în ipostaze solemne.

Treptat, zâmbetul a devenit aproape sinonim cu fotografia. Astăzi ni se pare firesc să zâmbim imediat ce vedem un aparat îndreptat spre noi, dar acesta este, într-o anumită măsură, un obicei cultural relativ modern. Oamenii din fotografiile vechi nu erau neapărat mai nefericiți decât noi. Pur și simplu trăiau într-o perioadă în care fotografia era tratată mai degrabă ca un portret solemn decât ca un instantaneu al fericirii.

Poate ai văzut și tu în unele bucătării o insulă care are, pe una dintre laturi, o poliță mică și îngustă. La prima vedere, pare doar un element de decor sau o alegere făcută pentru aspect. În realitate, această mică suprafață poate avea mai multe întrebuințări și a fost gândită tocmai pentru a face bucătăria mai practică.

Unul dintre cele mai simple moduri de a o folosi este pentru cărți de bucate sau pentru o tabletă pe care urmărești o rețetă. În acest fel, nu ocupi blatul principal pe care pregătești mâncarea și nici nu riști să murdărești dispozitivul cu apă, făină sau alte ingrediente. Dacă în apropiere există și o priză, polița poate deveni și un loc potrivit pentru încărcarea telefonului sau a tabletei.

Poate fi utilă și atunci când ai musafiri. Pe această suprafață poți așeza temporar o farfurie, un pahar, un platou cu gustări sau alte obiecte pe care vrei să le ai la îndemână. În unele bucătării, polița este poziționată exact la nivelul potrivit pentru a separa zona în care se gătește de partea în care stau invitații.

Există însă și utilizări mult mai simple. Polița poate deveni locul în care pui rapid o pungă cu cumpărături când intri în casă, corespondența, cheile sau alte lucruri mici pe care nu vrei să le lași pe blatul unde gătești. Tocmai de aceea, pentru multe persoane devine una dintre cele mai folosite zone ale insulei fără ca ele să-și dea seama.

Din punct de vedere decorativ, poate schimba și aspectul bucătăriei. Un bol cu fructe, o vază mică cu flori, o plantă sau câteva obiecte decorative pot face spațiul să pară mai primitor. Fiind o zonă separată de blatul principal, decorațiunile nu încurcă atunci când gătești.

Acest tip de poliță a devenit mai întâlnit odată cu apariția bucătăriilor deschise către living sau zona de luat masa. Pe măsură ce insula de bucătărie a început să fie folosită nu doar pentru gătit, ci și pentru servirea mesei, conversații sau depozitarea obiectelor, designerii au început să adauge suprafețe suplimentare.

Este important însă de știut că această poliță nu este făcută, în general, pentru obiecte foarte grele. Nu trebuie confundată cu un blat principal sau cu un loc pe care se poate sta. Electrocasnicele grele, oalele foarte mari sau alte obiecte masive pot pune prea multă presiune pe prinderile sale.

Dacă ai deja o insulă de bucătărie și îți place această idee, o asemenea poliță poate fi adăugată ulterior. Un tâmplar o poate realiza în același stil și dintr-un material asemănător cu mobilierul existent. Important este să fie prinsă corect și adaptată dimensiunilor insulei.

În final, mica poliță de pe insula din bucătărie nu ascunde vreun mecanism complicat și nici nu are o singură întrebuințare. Este pur și simplu o suprafață suplimentară creată pentru lucrurile mici pe care vrem să le avem la îndemână fără să ocupăm zona principală de lucru.

Uneori, tocmai aceste detalii aparent neimportante fac o bucătărie mai practică. O poliță atât de mică poate deveni loc pentru rețete, telefon, fructe, flori, farfurii sau obiectele pe care le folosim zilnic, iar după ce începi să o folosești, îți dai seama cât de utilă poate fi.

La prima vedere, obiectul metalic din imagine pare desprins dintr-un atelier vechi. Are două inele asemănătoare mânerelor unei foarfeci și o deschidere ovală prevăzută cu numeroși dinți ascuțiți. Unii ar putea crede că este o capcană în miniatură, o unealtă medicală sau un dispozitiv folosit la croitorie.

În realitate, obiectul are o întrebuințare mult mai simplă și mai puțin înfricoșătoare: este un tăietor vechi pentru coaja ouălor fierte moi, cunoscut și sub numele de deschizător de ouă sau „egg topper”. Astfel de ustensile erau folosite pentru îndepărtarea părții superioare a cojii, astfel încât oul să poată fi mâncat direct din suport, cu o linguriță.

Cum funcționa obiectul?

Dispozitivul se folosea asemenea unei foarfeci. Oul fiert moale era așezat într-un păhărel special, iar cercul cu dinți era poziționat în jurul capătului său superior. Prin apropierea celor două mânere, dinții perforau și slăbeau coaja de jur împrejur.

După această operațiune, partea de sus a oului putea fi ridicată mai ușor, ca un mic capac. În loc să lovească oul cu lingurița sau cu lama unui cuțit, utilizatorul obținea o deschidere mai uniformă și evita, pe cât posibil, ca fragmentele de coajă să ajungă în albuș.

Aspectul obiectului putea varia. Unele modele semănau cu o foarfecă prevăzută cu un inel zimțat, precum cel din imagine. Altele aveau forma unui clopoțel și foloseau un mecanism cu greutate sau arc pentru a produce o fisură circulară în coajă. Scopul era însă același: deschiderea cât mai curată a unui ou fiert moale.

De ce era nevoie de o asemenea ustensilă?

În trecut, ouăle fierte moi erau servite frecvent în suporturi individuale. Coaja trebuia deschisă numai în partea de sus, fără ca gălbenușul lichid să se verse și fără ca restul oului să fie deteriorat.

Metoda clasică presupunea lovirea cojii cu o linguriță, urmată de îndepărtarea bucăților una câte una. Procedeul putea deveni neplăcut, mai ales când coaja se spărgea neregulat sau când fragmente foarte mici cădeau în ou.

Tăietorul rezolva tocmai această problemă. Era una dintre numeroasele ustensile specializate întâlnite în bucătăriile de altădată, când servirea mesei era însoțită de obiecte concepute pentru fiecare preparat în parte.

Nu trebuie confundat cu un feliator de ouă

Deși ambele sunt ustensile de bucătărie, obiectul din imagine nu este un feliator pentru ouă tari. Feliatorul obișnuit are fire metalice paralele și este utilizat după ce oul a fost fiert complet și decojit. Prin apăsarea cadrului, oul este împărțit în felii egale.

Tăietorul din imagine se folosește în timp ce oul se află încă în coajă. El nu taie albușul sau gălbenușul, ci doar fisurează partea superioară a cojii.

De asemenea, nu este nici un perforator de ouă. Perforatorul este un dispozitiv mic, prevăzut cu un ac, care găurește coaja înainte de fierbere pentru a reduce riscul crăpării acesteia în apă.

De ce arată atât de neobișnuit?

Dinții interiori sunt elementul care îi face pe mulți să creadă că obiectul avea o utilizare dură sau periculoasă. Totuși, aceștia nu erau creați pentru a prinde sau tăia materiale groase. Rolul lor era să apese în mai multe puncte asupra cojii fragile și să formeze o linie circulară de rupere.

Lanțul mic dintre mânere putea limita deschiderea instrumentului sau putea menține componentele în poziția corectă. Metalul solid îi oferea rezistență, iar obiectul putea fi folosit timp de mulți ani fără să se deterioreze.

Modelul pare vechi, iar patina metalului sugerează că a stat mult timp depozitat. Totuși, principiul său este întâlnit și la ustensile moderne pentru deschiderea ouălor.

O ustensilă mică dintr-o perioadă diferită

Astăzi, majoritatea oamenilor deschid oul fiert moale cu o linguriță sau cu un cuțit. Din acest motiv, astfel de obiecte au dispărut aproape complet din bucătăriile obișnuite. Ele mai pot fi descoperite în sertarele bunicilor, în târgurile de antichități sau în colecțiile de ustensile culinare.

În epocile în care micul dejun era servit mai atent, iar masa avea reguli și accesorii precise, un asemenea dispozitiv nu era considerat inutil. Era o ustensilă practică, menită să transforme deschiderea oului într-o operațiune mai curată și mai elegantă.

Unele instrumente pentru îndepărtarea capacului ouălor au fost folosite chiar și în medii profesionale sau de laborator, unde era important ca partea superioară a cojii să fie deschisă rapid și cât mai uniform.

La ce folosea, așadar?

Obiectul misterios este, cel mai probabil, un tăietor mecanic pentru coaja ouălor fierte moi. Cercul cu dinți era așezat în jurul vârfului oului, iar mânerele erau strânse pentru a perfora coaja de jur împrejur.

Nu era un instrument de tortură, o capcană sau o ustensilă medicală. Era doar un accesoriu ingenios pentru micul dejun, creat într-o vreme în care până și deschiderea unui ou putea avea propria unealtă specială.