Generația Z se întreabă de ce mulți părinți din generațiile X și Boomer își resentimentează copiii

„Ești atât de nerecunoscător.” „Am muncit din greu, și pentru ce?” „Te las să trăiești în casa mea și să mănânci din hrana mea, și așa mă răsplătești?” Pentru mulți dintre noi, copiii părinților din generațiile Baby Boomer și Gen X, aceste expresii sunt foarte familiare în relațiile cu părinții noștri.

Un bărbat a subliniat cât de dăunătoare este această caracteristică frecventă a culturii de parenting din America, iar reacțiile primite au confirmat punctul său de vedere. Un tânăr din generația Z, pe nume Jordan, cunoscut sub numele de @felyxvance, a început să reflecteze asupra acestui subiect după ce a văzut un sketch viral realizat de Derek Lipp, în care mama acestuia îl critica pentru că a venit pe neanunțate și nu i-a cerut permisiunea să intre în casă.

De menționat este că videoclipul era o glumă. Totuși, ceea ce face ca gluma să fie amuzantă este faptul că se bazează pe o realitate cu care mulți copii adulți ai părinților din generațiile Boomer și Gen X se confruntă. Jordan a denunțat părinții din aceste generații care consideră că copiii lor sunt nerecunoscători și îndatorați pentru că au fost crescuți. „Există o noțiune nescrisă că, deși locuiești aici, aceasta nu este casa ta,” a declarat Jordan. „Practic, nu este casa ta. Locuiești aici. Ești un oaspete aici, chiar dacă ești un copil fără putere de decizie.”

Am fost crescut de părinți care așteptau recunoștință pentru că m-au ținut în viață și care îmi reaminteau mereu că „mă lăsau” să locuiesc în casa lor și să mănânc din hrana lor, de parcă aș fi fost un adult de 35 de ani, nu un copil de școală primară. În acest context, sunt complet de acord cu teoria lui Jordan, că această „cultură” a resentimentului față de copii este complexă și strâns legată de așteptările ca micuții să se mute de acasă la 18 ani, un concept în mare parte american. La acel moment, se consideră că dreptul lor la o relație parentală de sprijin ar trebui să se încheie brusc.

Aceasta este, de asemenea, susținută de așteptarea că adulții tineri cumva își datorează părinților ceva pentru că i-au crescut, sau cel puțin un nivel de respect care include să nu critice niciodată parentingul lor și să nu le ceară să își asume responsabilitatea pentru dificultățile întâmpinate în copilărie. Aceasta a fost propria mea experiență cu mama, care a considerat că a discuta despre aspectele dificile și uneori abuzive ale copilăriei mele era o încălcare atât de gravă a recunoștinței pe care o datora, încât a rupt legăturile cu mine.

Cazul meu nu este unul unic. Deși Jordan a considerat inițial că acest fenomen este specific părinților albi, a primit răspunsuri de la numeroase persoane din toate mediile, care au avut experiențe similare cu părinții lor și care au fost de acord că aceste atitudini reprezintă un motiv principal pentru valul masiv de rupturi între părinți și copii din zilele noastre. Așa cum a spus Jordan, mamele ca personajul din videoclipul lui Lipp sunt motivul pentru care avem „întreaga generație de părinți albi care au o anumită vârstă care se întreabă de ce copiii lor adulți nu vor să vorbească cu ei. Pur și simplu nu înțeleg de ce nu vor să aibă nimic de-a face cu mine.”

Jordan a primit imediat reacții negative din partea părinților din generațiile Boomer și Gen X, care au demonstrat că are dreptate. O mamă din generația X, pe nume Liz, a apărat cu vehemență dinamica ilustrată de personajul mamei din videoclip, afirmând că „nu este casa [copilului], este casa [părinților], ei plătesc pentru tot.” Liz i-a spus lui Jordan să „crească” pentru că a avut altă părere. În comentarii, Liz a întrebat dacă Jordan „credea cu adevărat” că, în adolescență, ar avea vreo pretenție la casa în care a fost crescut. „Îmi pare rău, Liz, știi cât de nebunesc sună asta?” a răspuns Jordan. „De ce un adolescent nu ar crede că casa în care locuiește este a lui? Un adolescent este totuși un copil.”

Liz a contraatacat spunând că copiii sunt „dependenți” care trebuie să „înțeleagă că totul costă bani și nimic în viață nu este gratuit.” Ceea ce este corect. Totuși, așteptarea ca un copil să aibă acea înțelegere este bizară și complet inadecvată din punct de vedere al dezvoltării, iar a-i face să se simtă ca un oaspete în propria lor casă este o modalitate bizară și crudă de a învăța această lecție.

Vorbind din experiență, pot spune că am găsit această atitudine nu doar dureroasă în copilărie, ci și adesea înfricoșătoare. Noțiunea că părinții fac un favor prin a avea grijă de tine și a te adăposti are un subtext amenințător: „continuă așa, copilule, și te voi pune pe trotuar cu gunoiul să te descurci singur.” Este frustrant să ți se spună ca adult că le datorezi părinților ceva doar pentru că te-au ținut în viață timp de 18 ani. Nimeni nu a cerut să se nască. A deveni părinte, până de curând, este de obicei o alegere.

Aceasta, mai mult decât orice altceva, părea să-l deranjeze pe Jordan. El a teoretizat că, dacă ai întreba un părinte mediu cu atitudinea lui Liz de ce au avut copii, „nu ar avea cu siguranță un răspuns pentru tine… Era doar ceva ce făceai. Gândul la gravitatea de a crea o persoană și de a fi aproape în totalitate responsabil pentru formarea psihicului acesteia nu este ceva ce le-ar fi trecut vreodată prin minte.”

Când realitatea se instalează, el teoretizează că, copiii încep să se simtă automat ca o povară, atât financiară, cât și emoțională, pe care acest tip de părinți nu pot aștepta să o descarce imediat ce împlinesc 18 ani. Glumele despre părinți care scăpă de copiii neplăcuți, nerecunoscători, au fost un trop pentru decenii, dintr-un motiv. Chiar și terapeuta de familie Jennifer DiSomma subliniază că mulți părinți „sunt adesea, fără să-și dea seama, resentimentali față de poverile pe care le poartă pentru confortul copiilor lor în viața adultă.”

Aceasta este complicată, desigur, de realitățile economiei de astăzi, în care majoritatea tinerilor adulți abia reușesc să-și găsească un loc stabil în viață la 35 de ani, darămite la 18. Așadar, a te simți constant ca un eșec, o povară și un nerecunoscător creează o situație imposibilă, care duce adesea la ruperea legăturilor. Așa cum a spus Jordan, „Ești șocat? Nu te mai mira. Ai tratat copiii ca pe nimic mai mult decât paraziți, sângele vostru. Ai obținut ceea ce ai cerut. Te lasă singur.” Aceasta poate suna dur, dar nu se poate nega că durerea de a fi rupt de un copil trebuie să fie devastatoare.

Ruperea legăturilor cu