Greșeala principală pe care am făcut-o ca mamă, generând doar stres suplimentar

Ca adolescentă, am respectat-o pe mătușa mea, cea mai mare soră a mamei, și am prețuit timpul petrecut discutând cu ea despre viață.

Îmi amintesc de o dată când aveam 15 ani, stând pe bancheta din spate a unei Toyote, vorbind despre mama mea. Mătușa mea nu avea o părere prea bună despre mama, dar acest lucru nu era o noutate pentru mine. Auzeam opiniile familiei mele despre ea înainte. Atunci, mătușa mea era cea mai bine organizată persoană pe care o cunoșteam. Nu părea să se emoționeze; fusese căsătorită mult timp și avea o casă adevărată cu lucruri reale. Mătușa mea părea modelul perfect pentru o viață normală. Pentru mine, o adolescentă care lucra ca actriță în New York City, care mergea la audiții și cursuri de dans mai mult decât la școală, o adolescentă care s-a mutat aproape în fiecare an de la vârsta de 10 ani și o fiică care trăia cu părinți divorțați… normal, credeam eu, era ceea ce îmi doream mai mult decât orice altceva.

Privind înapoi, simt compasiune pentru propria mea mamă. Mama mea era oaia neagră a familiei și cu siguranță a simțit greutatea judecății din partea surorilor ei bine organizate toată viața. Dar pentru mine, copilul oii negre, nu doar că auzeam judecățile oilor albe, dar și neajunsurile oii negre care nu era acceptată. Am decis că a fi oaie neagră nu va fi o mișcare de succes pentru mine. Și astfel a început căutarea mea adolescentină de a deveni „normală”.

Am fost o adolescentă frumoasă cu piele piersicie și păr lung și glamour. Nu a durat mult după ce am părăsit viața mea extraordinară de actriță profesionistă pentru a deveni o fată normală la colegiu, că am pus 9 kg, am avut coșuri pe față și mi-am tăiat tot părul. M-am integrat destul de bine… cu excepția faptului că îmi era frică de bărbați, aveam o viață de familie atât de distrusă încât nu puteam să mă întorc acolo în vacanța de iarnă și nu aveam NIMIC idee despre cum să am o viață socială. Oh, și ocazional călătoream la NYC pentru a filma un episod din „One Life To Live”.

Am înțeles rapid ce trebuia să fac pentru a mă integra cu celelalte fete de vârsta mea. Poate că a fost antrenamentul meu ca actriță sau poate că anii petrecuți învățând cum să fiu „fata bună” pentru părinții mei m-au ajutat să mă adaptez atât de repede. În scurt timp, eram „normală”, exact așa cum mi-am dorit.

Ani mai târziu, viața „normală” pe care am muncit atât de mult pentru a o crea a mers prost. Eram mama a două copii mici, o proprietară de afacere respectabilă în comunitate și soția unuia dintre cei mai fericiți bărbați din oraș (cunoscut de unii ca „primarul”). Apoi, într-o zi, această femeie „normală”, eu, am făcut un lucru foarte anormal. M-am îndrăgostit de un bărbat care nu era soțul meu. Aceasta este o poveste mult mai lungă și care cere să îți spun pentru a mă simți îndreptățită și eroică la final. Dar, pentru acum, acesta este tot ce trebuie să știi.

Niciodată în milioane de ani nu m-aș fi gândit să consider divorțul din vreun motiv, așa că șocul acestor circumstanțe a preluat controlul asupra corpului și minții mele. Această situație m-a controlat într-un mod atât de profund încât m-am simțit literalmente sub un fel de vrajă. Am trăit sub această vrajă până când mă aflam în patul unui alt bărbat, în casa lui, cu copilul lui și al meu, și privind înapoi la viața mea, mă întrebam: „Ce s-a întâmplat cu mine?”

Anxietatea a lovit puternic, dar depresia a lovit și mai tare, în timp ce înotam într-un ocean de zile pline de lacrimi care au durat prea mult. Rușinea și umilința m-au ținut ascunsă, iar nimeni nu putea să o rezolve, nici măcar fostul meu soț, care a oferit cu blândețe: „Trebuie să ieși și să înveți să te distrezi”, ca o modalitate de a mă ajuta să fac față și să mă readuc pe picioare.

Într-o zi, la un punct deosebit de jos, lucrând printr-o carte numită „Wild Feminine” la recomandarea unei prietene intuitive care mi-a spus direct că tot ce mi se întâmplă este pentru a învăța să primesc și să accept adevărata mea natură feminină. La acea vreme, eram destul de sigură că spunea prostii. Existau exerciții în carte, iar unul dintre ele m-a întrebat ce înseamnă să fii femeie. Am scris 3 pagini de informații care includeau idei generale despre a avea grijă de familie, responsabilitate și povara pe care am simțit-o ca soție și mamă.

Când m-am întors la carte după ce am completat exercițiul, am citit ce a scris autorul: „Poate că ai scris că femeile au sâni și o vagină.” Am fost îngrozită. M-am uitat în jos la lista mea din nou. Definiția mea despre ce înseamnă să fii femeie nu a inclus niciunul dintre aceste lucruri. Cum a putut o persoană atât de inteligentă să rateze asemenea aspecte evidente? Cum am ajuns aici? Și cum pot să găsesc o cale de ieșire? În acea zi, am realizat că fusesem într-o căutare de 17 ani pentru a găsi o viață normală.

Și normalul era departe de ceea ce îmi doream cu adevărat. Voiam să fiu eu: eu autentică și naturală. Dar nu știam ce însemna asta. Aceasta a lansat următoarea mea căutare: eram acum hotărâtă să descopăr cine eram în starea mea autentică și naturală. Aproape 5 ani mai târziu, am o idee mult mai bună despre cine sunt. Și nu aș fi putut prezice asta pentru niciun preț.

Sunt o oaie neagră. Dar eram prea frică să fiu una și să o îmbrățișez în acea mașină Toyota cu mătușa mea, de frică să nu fiu ca mama mea. Indiferent cât de mult mama mea și mătușa mea încercau să facă lucrurile corecte în educarea mea, niciuna dintre ele nu ar fi putut să facă procesul meu mai ușor dacă ar fi știut calea mea, sau chiar să-mi spună. Și acesta este punctul.

Greșeala numărul unu pe care am făcut-o ca mamă a fost că nu m-am acceptat pe mine însămi sau nu am fost mândră de cine eram. Ne străduim atât de mult ca mame să avem totul sub control, astfel încât copiii noștri să nu treacă prin momente dificile. Dar dacă am putea doar să fim noi înșine și să fim mândri de cine suntem, copiii noștri ar simți acest lucru profund în oasele lor și nu ar lupta aproape atât de mult.

Nu este treaba noastră să îndepărtăm lupta. Copiii, ca niște mici răsaduri, trebuie să-și găsească propriul drum pentru a împinge prin solul vieții și a ieși în soare. Sarcina noastră ca părinți nu este să prevenim lupta, ci să răm