Sunt plecată în Italia de 3 ani.

Am 39 de ani. Mă numesc Mihaela. Sunt din Vaslui. Lucrez ca badantă la o bătrână de 84 de ani, doamna Lucia, în Bologna. O îngrijesc 24 de ore din 24. Două zile libere pe lună. Salariu — 1.500 de euro net, plus mâncare și cazare.

Acasă, în România, am rămas Vasile, soțul meu, 41 de ani. Și două fete — Mara, 15, și Daria, 11. Mama mea, 67 de ani, stă cu ele.

Vasile „nu-și găsește de muncă” de când am plecat. La fabrică s-au făcut disponibilizări. La șantier nu îl angajează nimeni. La primărie nu sunt locuri. Așa îmi spune.

În fiecare lună trimit 1.200 de euro. Banii ăștia trebuie să țină casa: mâncare, școală, haine, rata la apartament, întreținere.

Sun acasă în fiecare seară. Vasile răspunde mereu obosit. „Mihaela, am fost la primărie azi, nimic.” „Mihaela, m-au promis la o firmă, dar nu s-a făcut.” „Mihaela, e greu fără tine, dar ne descurcăm.”

Cu fetele vorbesc 10 minute pe seară. Sunt mari. Mara are bacalaureat anul viitor. Daria e în clasa a 5-a.

Săptămâna trecută, doamna Lucia a fost internată brusc — pneumonie. Familia ei mi-a spus: „Mihaela, du-te acasă două săptămâni. Te chemăm înapoi când iese.”

Am 14 zile libere. Nu am sunat pe nimeni. Voiam să fac surpriză. 3 ani fără surpriză, fără îmbrățișări la aeroport, fără strigăte de bucurie de la fete.

Am ajuns în Vaslui sâmbătă seara, la 11 noaptea, cu microbuzul de la București.

Am urcat la etajul 4. Am pus cheia în broască. Am intrat încet, ca să le surprind dimineața.

În hol, lumina era stinsă. Dar din sufragerie venea zgomot — muzică, râsete.

Am făcut trei pași.

În sufrageria mea — în care eu nu mai fusesem de 3 ani — era o petrecere.

Vasile, în izmene și un tricou nou pe care nu-l recunoșteam. O femeie de vreo 35 de ani, blondă, în șort scurt, pe canapeaua mea. Doi prieteni de-ai lui Vasile, Marcel și Cristi, cu două femei pe care le vedeam pentru prima dată. Pe masă: două sticle de whiskey, una de vin, mâncare de la restaurant — recunoșteam cutiile, era „La Doi Cocoșei”, un local scump din centru.

Pe pereți, lucruri pe care nu le mai văzusem. Un televizor mare, nou. Pe perete, o oglindă elegantă pe care nu o cumpărasem eu. În colț, un bar cu sticle aliniate.

Toți s-au întors către mine. Vasile s-a albit. A scăpat paharul.

„Mihaela… ce… ce faci aici?”

Femeia blondă s-a ridicat repede de pe canapea. „Cine e?”

Vasile, bâlbâind: „E… e o vecină… s-a încurcat la apartament…”

„Vasile, sunt soția ta,” am spus calmă. „Sunt Mihaela. Apartamentul ăsta e al meu. Cumpărat din banii pe care i-am trimis 3 ani din Italia.”

Femeia blondă s-a uitat la Vasile lung. „Vasile, mi-ai zis că ai divorțat acum 2 ani. Mi-ai zis că apartamentul e pe numele tău.”

Mi-a stat inima.

„Doamnă, cum vă numiți?” am întrebat-o calmă.

„Diana,” a spus.

„Diana, sunteți de mult cu Vasile?”

„De 2 ani.”

Doi ani.

„Diana, vă rog frumos, luați-vă lucrurile și ieșiți. Și prietenii lui — toți, vă rog, plecați. Nu fac scandal. Vreau doar să vorbesc cu soțul meu.”

Au plecat în 5 minute. Diana a țipat la Vasile pe scară. Nu am ascultat.

M-am așezat pe canapea. Vasile a rămas în picioare, palid.

„Mihaela… pot să-ți explic…”

„Vasile, fetele unde sunt?”

„La mama ta, ca de obicei. Vin sâmbăta, dorm, pleacă duminica seara la mama ta. Ca să pot… să pot să muncesc liniștit, am zis.”

„Ca să poți să faci petreceri liniștit, vrei să zici.”

A tăcut.

„Vasile, de unde toate astea? Televizorul, mobila, oglinda? Mâncarea de la restaurant scump?”

Tăcere.

„Vasile.”

„Mihaela… am muncit. Câteva luni. Apoi am… am avut o afacere mică. Cu Marcel.”

„Ce afacere?”

A tăcut din nou. M-am ridicat. M-am dus în dormitorul nostru. În dulap am găsit haine de bărbat noi, multe — cămăși cu etichete italienești, pantofi de firmă. Pe noptiera lui — un ceas de mână care, după Google, costa 8.000 de lei.

În birou, în sertarul de jos, am găsit acte. Contracte. Vasile avea o firmă pe numele lui, înregistrată acum 2 ani. Cu un capital declarat de 50.000 de lei.

Vasile, „șomerul” pe care eu îl întrețineam de 3 ani, avea firmă, avea bani, avea iubită stabilă, avea petreceri în apartamentul meu cu mâncare de la restaurante scumpe.

M-am întors în sufragerie. Vasile stătea pe scaun cu capul în mâini.

„Vasile, fetele știu?”

„Mara știe ceva. Daria, nu.”

„Ce știe Mara?”

„M-a văzut o dată cu Diana, anul trecut, în oraș. Am mințit-o că e o colegă de la firmă. Cred că nu m-a crezut, dar nu a mai întrebat.”

„Mara are 15 ani și a tăcut un an pentru tine. Ai folosit-o pe fiica ta ca să mă minți pe mine.”

A plâns.

„Mihaela, te rog… am greșit… pot să schimb…”

„Vasile, dimineață mă duc cu Mara și Daria. Le iau cu mine la mama. Săptămâna viitoare merg la avocat. Apartamentul ăsta e al meu — am chitanțele, am dovezile, am toate transferurile bancare din 3 ani. Nu mai locuiești aici. Tu pleci. Cu Diana. Cu Marcel. Cu cine vrei tu.”

L-am lăsat acolo, plângând.

A doua zi, la mama, mi-am îmbrățișat fetele. Nu am putut să le spun atunci. Le-am spus a doua zi, calm, fără furie. Mara a plâns. „Mama, am știut. Mi-a fost frică. Iartă-mă.”

„Mara, draga mea, tu ai 15 ani. Vina nu e a ta. Vina e a tatălui tău și, în parte, a mea — că am crezut totul, 3 ani la rând.”

Săptămâna asta divorțez. Apartamentul rămâne al meu — toate transferurile bancare arată că eu l-am plătit. Avocatul mi-a spus că e blindat, am acte clare.

Mă întorc în Italia luna viitoare. Iau fetele cu mine. Doamna Lucia, când i-am povestit la spital, mi-a spus: „Mihaela, vino cu fetele. Am o casă mare, locuim împreună. Italia are școli bune.”

Am acceptat.

Am învățat un lucru pe care vreau să-l las celor care citesc, mai ales celor care suntem plecați departe ca să trimitem bani acasă: nu există bărbat care să nu-și găsească de muncă 3 ani la rând. Există doar bărbat căruia îi convine. Nu există soț care să stea singur 3 ani. Există doar soț care își ascunde viața.

3 ani de muncă. 3 ani fără să-mi văd fetele crescând. 3 ani de îngrijit o bătrână străină. 1.200 de euro pe lună trimiși la un om care își bea banii și își aducea iubita pe canapeaua mea.

S-a terminat.

Astăzi sunt în avion spre Bologna. Lângă mine, Mara cu căștile pe ea. Daria doarme cu capul pe umărul meu.

Pentru prima dată în 3 ani, nu mai trimit bani acasă. Banii rămân la mine. Cu fetele mele.

Iar surpriza, dacă e ceva ce am învățat în viață, este o sabie cu două tăișuri. O dai și e dragoste. O primești și e lecție.

Această poveste este ficțiune inspirată din fapte reale. Numele, personajele și detaliile au fost modificate. Orice asemănare este pur întâmplătoare.