Stăteam pe marginea patului, în liniștea unei dimineți reci, și îl priveam pe Andrei cum dormea. Părea atât de liniștit, de parcă lumea nu ar fi avut rate, datorii, facturi și griji. De parcă toate poverile vieții ar fi fost mereu puse pe umerii altcuiva.
L-am atins ușor pe braț.
— Andrei, trezește-te. Am stabilit că eu merg azi la bancă să depun banii.
S-a întors leneș, și-a frecat ochii și mi-a zâmbit somnoros.
— Neața, iubito… iar te-ai trezit devreme?
— Păi cine altcineva? i-am răspuns, încercând să zâmbesc.
M-am ridicat și am mers în bucătărie să-i fac cafeaua, așa cum făceam mereu. Era un gest devenit rutină. Eu mă ocupam de tot, iar el stătea la masă, sorbea din cafea și visa cu ochii deschiși la viața pe care spunea că o vom avea împreună.
După câteva minute a apărut și el în prag, și-a luat cana și s-a așezat în fața mea.
— Elena, tu știi că te iubesc, nu? Tu ești sprijinul meu. Fără tine n-aș fi nimic.
Am zâmbit slab.
— Mai spune-mi o dată, i-am zis. Ce urmează să facem?
Andrei și-a lăsat cana pe masă și și-a întins brațele larg, ca un om care deja își vede visul împlinit.
— O să avem casa noastră. A noastră, Elena. Cu curte, cu liniște, departe de tot haosul. O casă frumoasă, mare, luminoasă. Și de acolo o luăm de la capăt. O să ne fie bine. O să vezi.
— Și Vlad? l-am întrebat. Când o să putem, în sfârșit, să-i oferim și lui mai mult? O cameră a lui, o școală mai bună, un trai mai liniștit?
— Curând. Foarte curând. Totul începe de aici. Tu ai vândut casa de la lac a părinților tăi. Asta a fost primul pas.
Am lăsat privirea în jos. Căsuța aceea era tot ce mai păstrasem de la ai mei. Nu era doar o proprietate. Era amintirea lor, verile copilăriei mele, locul în care mă simțisem mereu acasă. Dar îmi spusese că era singura noastră șansă să începem o viață nouă.
— Iar cu banii tăi terminăm totul, a spus el. Ăsta e ultimul pas.
M-am uitat spre plicul pus pe poliță.
— Azi îi depun în contul tău.
Andrei s-a apropiat și mi-a atins obrazul cu o tandrețe care, în acel moment, mi s-a părut sinceră.
— Nu știi cât de mult însemni pentru mine. Nimeni n-a făcut niciodată pentru mine cât ai făcut tu.
— Suntem o familie, Andrei. Asta mi-ai spus mereu. Că această casă este visul nostru, nu doar al tău.
— Normal că al nostru, iubito.
M-a sărutat pe frunte și, pentru câteva clipe, am vrut să cred că totul era exact așa cum spunea el.
Am plecat spre bancă având convingerea că îmi ajut soțul să se ridice, să construiască ceva pentru noi. Că toți anii în care am tras, am muncit și am ținut totul în spate aveau, în sfârșit, un rost.
Numai că zece minute mai târziu, un singur apel avea să-mi schimbe viața.
Stăteam în stația de autobuz, cu frigul intrându-mi prin haină, și îmi imaginam deja momentul în care îi voi spune că am rezolvat totul. Îmi imaginam cum mă va lua în brațe și cum vom vorbi, din nou, despre casa noastră.
Dar undeva, în adâncul meu, începuse să se ridice o întrebare pe care o alungasem de prea multe ori:
Oare nu dădusem deja prea mult pentru această căsnicie?
Telefonul a vibrat în geantă. L-am scos și am privit ecranul.
Bianca
Am încruntat sprâncenele. Nu cunoșteam nicio Bianca.
Am răspuns totuși.
— Iubitule…
Imagine cu scop ilustrativ
Vocea unei femei, dulce și alintată, a început să curgă la celălalt capăt al firului.
— Nu răspunzi? A plecat? M-am săturat să te aștept. Te aștept de aseară…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mi s-a făcut instantaneu rău. Am închis fără să spun nimic.
M-am uitat la telefonul din mână.
Aceeași husă uzată. Aceeași zgârietură într-un colț.
Nu era telefonul meu.
În dimineața aceea, din grabă, eu și Andrei le încurcaserăm.
Îl aveam pe al lui.
Am răsturnat imediat geanta, căutând disperată. Telefonul meu era acasă.
Iar în minte îmi răsuna obsesiv vocea aceea:
— Te aștept de aseară…
N-am mai mers la bancă.
Am intrat în prima cafenea, mi-am comandat ceva fără să gust, și am pus telefonul pe masă în fața mea.
Acolo erau mesajele. Nici măcar nu se obosise să le ascundă.
„Ne vedem în 30 de minute.”
„Mi-e dor de tine.”
„Abia aștept să scăpăm de tot.”
Am simțit că mi se taie respirația.
În mod normal, poate că m-aș fi întors acasă plângând. Poate că l-aș fi confruntat direct. Poate că i-aș fi cerut explicații și m-aș fi lăsat din nou convinsă.
Dar de data asta nu.
De data asta am vrut să văd până unde merge minciuna.
M-am întors acasă, am pus telefonul exact unde îl lăsase și am așteptat.
Andrei s-a întors grăbit după câteva minute.
— Ai văzut telefonul meu?
— Da, e pe masă. Unde l-ai lăsat.
— Mi-ai salvat viața, mi-a spus râzând.
Nu, Andrei, mi-am zis în gând. Nu ți-am salvat nimic.
L-am urmărit cum tastează un mesaj în grabă și apoi se îndreaptă spre ușă.
— O să întârzii. Am o întâlnire importantă. Nu mă aștepta.
Am ieșit după el fără să mă observe și am luat primul taxi.
Mașina s-a oprit în fața unei case cochete, cu obloane verzi și o curte mică. Prin geamul întredeschis se auzea o voce veselă de femeie.
L-am văzut coborând și îmbrățișând o blondă tânără.
În momentul acela, totul a devenit limpede.
Am așteptat până când a plecat. Apoi am coborât din taxi și m-am dus direct la ușă.
Imagine cu scop ilustrativ
Femeia care mi-a deschis nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. Avea părul blond căzut pe umeri și o expresie care s-a schimbat imediat când m-a văzut.
— Da? Cu ce vă pot ajuta?
Am tras aer adânc în piept.
— Cred că poți. Sunt soția lui Andrei.
A încremenit.
— Soția lui?
— Da. Elena. Femeia care îi plătește facturile. Femeia alături de care își construiește casa la care visează.
A râs scurt, amar, și mi-a făcut loc să intru.
— Intră. Nu discutăm asta în ușă.
Am intrat și am văzut că și ei îi tremurau mâinile.
— De ce ai venit? Să-mi spui să stau departe de el? Să-mi spui că sunt o nenorocită?
Am clătinat din cap.
— Vreau doar să știu cine ești pentru soțul meu. Și de ce a venit aici în loc să meargă la întâlnirea lui atât de importantă.
A tăcut câteva secunde, apoi și-a ridicat bărbia.
— Sunt femeia cu care se va căsători după ce te părăsește.
M-am uitat fix la ea.
— Asta ți-a spus?
— Da. Mi-a spus că nu mai suportă să trăiască lângă tine. Că îl controlezi, că îi faci viața un calvar și că vrei să-l distrugi dacă pleacă. Eu urma să-l ajut să o ia de la capăt.
— Cu bani? am întrebat.
A clipit.
— Da. A spus că are nevoie de bani pentru avocați, pentru divorț, pentru obligațiile pe care le are față de copil…
Am simțit cum îmi îngheață tot corpul.
— Eu am vândut casa părinților mei ca să-i dau bani pentru casa noastră. Azi trebuia să merg la bancă să-i transfer tot.
S-a uitat la mine de parcă i se prăbușea pământul de sub picioare.
Imagine cu scop ilustrativ
— Eu mi-am vândut partea din firma tatălui meu pentru el, a spus încet. Mi-a spus că după ce scapă de tot, ne mutăm împreună. Că vom începe o viață nouă.
Pentru câteva secunde am tăcut amândouă.
Două femei complet diferite, din lumi diferite, unite de aceeași minciună.
— El nu te iubește, i-am spus. Nici pe mine nu m-a iubit. Iubește doar ce poate obține de la noi.
Bianca s-a așezat pe canapea, cu ochii plini de lacrimi.
— Și acum ce facem?
M-am așezat în fața ei.
— Îl lăsăm să creadă că încă îl credem. Îl lăsăm să meargă până la capăt. Și apoi îi arătăm că n-a fost niciodată mai deștept decât noi.
Și-a șters repede o lacrimă.
— Bine. Spune-mi ce am de făcut.
I-am trimis lui Andrei un mesaj și i-am spus că am depus banii. Că vor intra în cont în câteva zile.
Bianca i-a spus și ea că va avea pregătită suma pe care i-o promisese.
El și-a programat o cină. Probabil momentul în care voia să se asigure că banii sunt pe drum și că amândouă încă îl credem.
Numai că, de data asta, planul nu mai era doar al lui.
Am ajuns mai devreme la restaurant și m-am așezat la o masă din spatele lor, deghizată cât să nu mă observe din prima. Îmi bătea inima atât de tare, încât aveam impresia că se aude în toată sala.
După câteva minute a intrat Andrei, relaxat, sigur pe el, cu zâmbetul acela care altădată mă făcea să mă topesc.
— Bună, frumoaso, i-a spus Biancăi. Scuze că am întârziat. Arăți incredibil.
Normal că arăta incredibil. Era următoarea femeie pe care voia s-o lase fără bani.
— Vreau să mai vorbim puțin despre bani, i-a spus ea.
Andrei a zâmbit ușor iritat.
— Iar? Am stabilit deja tot.
— Da, dar vreau să înțeleg exact. De ce ai nevoie de atât de mult? Unde se duc banii?
El s-a apropiat conspirativ.
— Totul e pentru noi. Trebuie doar să scap odată de Elena. Avocații costă mult. Ea vrea să mă lase fără nimic.
În spatele lui, am strâns pumnii sub masă.
Bianca l-a privit fix.
— Deci chiar o părăsești?
— Evident. Crezi că aș face toate astea dacă n-aș vorbi serios?
Atunci ea a lăsat șervețelul să-i cadă pe jos.
Semnalul.
M-am ridicat, m-am apropiat încet de masă și i-am spus calm:
— Bună, iubitule. Se pare că afacerea ta merge perfect.
Andrei s-a întors și a înlemnit.
— Elena? Ce cauți aici?
Bianca s-a lăsat pe spate și l-a privit rece.
— Surpriză. Se pare că soția și amanta ta au, în sfârșit, aceeași părere despre tine.
Chipul lui s-a schimbat brusc.
— Sunteți nebune…
— Nu, Andrei, i-am spus. Doar că de data asta n-ai mai avut noroc.
— Dar banii… ai spus că i-ai trimis…
M-am aplecat spre el.
— Nu ți-am trimis niciun leu. Dacă n-aș fi luat din greșeală telefonul tău, poate că aș fi făcut-o. Dar un singur apel m-a trezit la timp. Data viitoare, ai grijă când încerci să joci la două capete.
A rămas mut.
Am scos un leu din portofel și l-am pus pe masă.
— Uite. Atât meriți din partea mea.
Bianca s-a ridicat și ea.
— Hai, Elena. Mai bine mergem undeva să mâncăm ceva bun. Mâncare adevărată, nu povești ieftine.
Și am plecat împreună.
Afară, în aerul rece al serii, ne-am uitat una la alta și, pentru prima dată în ziua aceea, am început să râdem. Nu de fericire. Nici de răzbunare. Ci de eliberare.
— Ți-ai fi imaginat vreodată așa ceva? m-a întrebat Bianca.
— Niciodată, i-am răspuns. Dar uneori, când un om încearcă să profite de două femei deodată, uită că ele pot deveni mai puternice împreună.
Am pornit amândouă pe stradă, lăsându-l în urmă.
Două femei care dăduseră prea mult.
Și care, în sfârșit, aleseseră să nu mai piardă nimic.
Uneori, cea mai dureroasă trădare nu este minciuna în sine, ci tot ceea ce ai fost dispusă să sacrifici pentru ea. Iar când adevărul iese la iveală, nu te schimbă doar pe tine, ci îți arată și cât de puternică poți fi atunci când alegi să nu mai accepți să fii folosită. La final, nu el a rămas cu ultimul cuvânt, ci două femei care au înțeles că meritau mai mult decât promisiuni goale și planuri construite pe înșelăciune.
