În Irak, la aproximativ 85 de kilometri sud de Bagdad, se află ruinele unui oraș al cărui nume a supraviețuit mai bine decât zidurile sale.

Babilon.

A fost capitala unor regi celebri, centrul unuia dintre cele mai puternice imperii ale Antichității și locul asociat cu povești care au traversat mileniile.

• Turnul Babel.
• Grădinile Suspendate.
• Poarta Ishtar.
• Captivitatea babiloniană.
• Nabucodonosor.
• Cirus cel Mare.

Problema este că, după mii de ani, nu toate poveștile despre Babilon pot fi separate ușor de legendă.

Unele sunt confirmate de arheologie.

Altele sunt încă dezbătute.

Iar unele dintre cele mai cunoscute imagini ale orașului s-ar putea să nu fi existat niciodată așa cum ni le imaginăm astăzi.

Babilonul nu a fost unul dintre primele orașe ale omenirii

Babilonul apare în documentele scrise spre sfârșitul mileniului al III-lea î.Hr.

Nu era însă cel mai vechi oraș al Mesopotamiei.

Orașe precum Uruk și Ur aveau deja istorii impresionante înainte ca Babilonul să devină o mare putere.

Ascensiunea sa adevărată a venit în secolul al XVIII-lea î.Hr., în timpul regelui Hammurabi.

Prin alianțe și războaie, acesta a transformat un oraș regional într-un stat care controla o mare parte din Mesopotamia.

Numele lui a rămas cunoscut mai ales datorită celebrului Cod al lui Hammurabi.

Codul lui Hammurabi nu a fost primul cod de legi

Este deseori prezentat drept „primul cod de legi din istorie”.

Nu este corect.

Au existat colecții de legi mesopotamiene mai vechi, precum Codul lui Ur-Nammu.

Importanța Codului lui Hammurabi vine însă din amploarea sa, din starea foarte bună în care s-a păstrat și din cele aproape 300 de dispoziții care reglementau aspecte precum proprietatea, comerțul, familia, munca și pedepsele.

După moartea lui Hammurabi, puterea Babilonului a început să scadă.

În jurul anului 1595 î.Hr., orașul a fost atacat de hitiți.

A urmat apoi o lungă perioadă în care regiunea a fost controlată de kassiți și de alte puteri mesopotamiene.

Babilonul însă nu a dispărut.

Orașul a fost distrus și reconstruit de mai multe ori

Una dintre cele mai extraordinare caracteristici ale Babilonului a fost capacitatea lui de a reveni.

Asirienii l-au cucerit.

Revoltele l-au destabilizat.

În anul 689 î.Hr., regele asirian Sanherib a ordonat distrugerea orașului după o revoltă.

Dar succesorii lui l-au reconstruit.

În cele din urmă, Imperiul Asirian s-a prăbușit, iar Babilonul a intrat într-o nouă epocă.

Aceasta avea să fie perioada în care orașul a atins apogeul.

Nabucodonosor al II-lea a transformat Babilonul într-o capitală gigantică

În anul 605 î.Hr., pe tron a urcat Nabucodonosor al II-lea.

Domnia sa a durat până în 562 î.Hr.

El este conducătorul cel mai strâns legat de imaginea grandioasă a Babilonului.

A extins palatele.

A reconstruit temple.

A ridicat fortificații uriașe.

A amenajat Calea Procesională.

Și a refăcut una dintre cele mai impresionante intrări în oraș:

Poarta Ishtar.

Babilonul devenise o capitală imperială imensă.

Inscripțiile regelui descriu ziduri construite din milioane de cărămizi arse, unele dintre ele purtând chiar numele lui Nabucodonosor.

Arheologia confirmă amploarea programului său de construcții.

Poarta Ishtar chiar a existat

Spre deosebire de multe povești asociate Babilonului, Poarta Ishtar nu este o legendă.

A fost una dintre porțile monumentale ale orașului.

Era decorată cu cărămizi smălțuite albastre și cu reprezentări ale taurilor și ale creaturilor mitologice numite mušḫuššu.

Prin această zonă trecea Calea Procesională folosită în cadrul ceremoniilor religioase.

La începutul secolului XX, arheologii germani conduși de Robert Koldewey au descoperit mii de fragmente de cărămidă.

O parte importantă a porții și a Căii Procesionale a fost apoi reconstruită în Berlin.

Reconstituirea din Pergamonmuseum a devenit una dintre cele mai cunoscute imagini ale lumii mesopotamiene.

Dar ceea ce vedem în muzeu nu este întreaga poartă originală transportată pur și simplu din Irak.

Reconstrucția combină fragmente antice cu elemente moderne.

Și Turnul Babel?

Povestea biblică spune că oamenii au încercat să ridice un turn care să ajungă până la cer.

Dumnezeu le-ar fi încurcat limbile, iar oamenii s-ar fi împrăștiat apoi în întreaga lume.

Arheologii nu au descoperit un „Turn Babel” identic cu cel descris în tradiția populară.

Au găsit însă ceva foarte interesant.

În centrul Babilonului se afla un uriaș zigurat numit Etemenanki, dedicat zeului Marduk.

Numele lui poate fi tradus aproximativ prin „Casa fundației cerului și pământului”.

Există texte antice și dovezi arheologice privind existența sa.

UNESCO îl descrie chiar drept o structură care probabil a contribuit la apariția tradiției Turnului Babel.

Așadar, legenda ar putea avea la bază un monument cât se poate de real.

Dar nu putem spune că povestea biblică reprezintă o descriere istorică exactă a construcției.

Misterul Grădinilor Suspendate este și mai mare

Aici lucrurile devin cu adevărat interesante.

Grădinile Suspendate ale Babilonului sunt considerate una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Generații întregi au învățat că Nabucodonosor al II-lea le-ar fi construit pentru soția sa, Amytis, care ar fi dus dorul munților și vegetației din ținuturile natale.

Povestea este superbă.

Problema?

Nu există texte babiloniene cunoscute din timpul lui Nabucodonosor care să descrie clar aceste grădini.

Iar săpăturile nu au identificat până acum o structură acceptată unanim drept Grădinile Suspendate.

Sursele care vorbesc despre ele sunt în principal autori greci și romani de mai târziu.

Este posibil ca Grădinile Suspendate să fi fost în alt oraș

O teorie foarte cunoscută, susținută de assiriologul Stephanie Dalley de la Oxford, propune o explicație spectaculoasă:

Grădinile Suspendate s-ar fi aflat, de fapt, la Ninive, capitala Imperiului Asirian.

Ele ar fi fost construite de regele Sanherib, cu aproximativ un secol înainte de perioada lui Nabucodonosor.

Textele lui Sanherib descriu grădini regale impresionante și instalații sofisticate pentru transportul apei.

Există și reprezentări artistice asiriene ale unor asemenea grădini.

Teoria nu este acceptată de toți specialiștii.

Dar arată cât de nesigură este identificarea tradițională a Grădinilor cu Babilonul.

Babilonul a devenit și locul unei tragedii biblice

Nabucodonosor nu a rămas în istorie doar pentru construcții.

În anul 587 sau 586 î.Hr., armatele sale au cucerit Ierusalimul.

Templul a fost distrus, iar o parte a populației Regatului Iuda a fost deportată în Babilonia.

Evenimentul avea să devină cunoscut drept Exilul Babilonian.

Pentru tradiția iudaică, Babilonul a devenit astfel simbolul captivității și al pierderii Ierusalimului.

Secole mai târziu, imaginea Babilonului va căpăta în tradiția creștină un sens și mai larg, devenind simbolul corupției, luxului și puterii lumești.

Orașul real și Babilonul simbolic au început să se amestece.

În 539 î.Hr., porțile s-au deschis în fața lui Cirus cel Mare

Imperiul Neo-Babilonian nu a rezistat mult după moartea lui Nabucodonosor.

Ultimul său rege important a fost Nabonid.

În 539 î.Hr., armatele persane conduse de Cirus cel Mare au cucerit Babilonul.

Unul dintre cele mai importante documente ale acestei perioade este Cilindrul lui Cirus.

Textul, redactat după cucerire, îl prezintă pe Cirus ca pe un conducător ales de zeul Marduk pentru a restabili ordinea.

Documentul spune că noul rege a restaurat sanctuare și a permis întoarcerea unor populații deportate.

Babilonul nu a fost însă distrus.

A devenit unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului Persan.

Alexandru cel Mare voia să transforme Babilonul într-o mare capitală

Aproape două secole mai târziu, în 331 î.Hr., Alexandru cel Mare a cucerit Imperiul Persan.

Babilonul l-a impresionat.

A început proiecte ample și intenționa să transforme orașul într-un centru major al noului său imperiu.

Inclusiv Etemenanki urma să fie restaurat.

Planurile nu au fost duse la capăt.

În 323 î.Hr., Alexandru cel Mare a murit chiar la Babilon.

Avea numai 32 de ani.

După moartea lui, imperiul s-a fragmentat între generalii săi.

Orașul nu a dispărut într-o singură noapte

Și aici imaginea populară este uneori greșită.

Babilonul nu a fost abandonat imediat după Alexandru.

A continuat să fie locuit și în epocile elenistică și partă.

Dar importanța lui a scăzut treptat.

Alte centre politice și comerciale au devenit mai importante.

Clădirile au fost abandonate.

Cărămizile au fost luate și reutilizate.

Orașul care fusese odată unul dintre cele mai mari din lume s-a transformat încet într-un câmp de ruine.

Un arheolog german a readus Babilonul la lumină

Ruinele sale nu au fost niciodată complet necunoscute localnicilor.

Dar cercetările arheologice sistematice au început cu adevărat la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Între 1899 și 1917, arheologul german Robert Koldewey a condus excavări ample la Babilon.

Echipa sa a descoperit palate, fortificații, temple, Calea Procesională și Poarta Ishtar.

Pentru prima dată, lumea modernă putea compara Babilonul legendelor cu Babilonul real.

Saddam Hussein a încercat să reconstruiască Babilonul

Povestea orașului nu s-a încheiat însă cu arheologii.

În anii 1980, Saddam Hussein a lansat un proiect masiv de „restaurare” a Babilonului.

A construit ziduri noi direct peste unele dintre ruinele antice și a ridicat un palat uriaș în apropiere.

Pe cărămizile moderne și-a înscris numele, într-un gest inspirat de vechii regi mesopotamieni.

Din punct de vedere arheologic, intervențiile au produs probleme serioase.

UNESCO consideră că reconstrucțiile moderne din acea perioadă au afectat autenticitatea și integritatea sitului.

După invazia Irakului din 2003, situația s-a complicat și mai mult.

Zona a fost folosită drept bază militară, iar unele vestigii au fost deteriorate.

În 2019, Babilonul a intrat în patrimoniul mondial UNESCO

După ani de discuții, Babilonul a fost înscris pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în 2019.

Situl cuprinde zidurile, porțile, palatele, templele și alte urme ale orașului antic.

Un detaliu este extraordinar:

aproximativ 85% din zona sitului rămâne încă neexcavată.

Cu alte cuvinte, după mai bine de un secol de arheologie modernă, cea mai mare parte a Babilonului încă se află sub pământ.

Babilonul real este poate mai interesant decât legenda

Nu știm dacă Grădinile Suspendate au existat acolo.

Nu putem identifica Turnul Babel exact așa cum apare în povestea biblică.

Și multe dintre descrierile spectaculoase lăsate de autorii antici trebuie privite cu prudență.

Dar Babilonul nu are nevoie de legende pentru a fi impresionant.

A fost capitala unor imperii.

A avut ziduri uriașe, temple monumentale și una dintre cele mai spectaculoase porți ale Antichității.

A supraviețuit cuceririlor, distrugerilor și reconstrucțiilor.

A fost stăpânit de babilonieni, asirieni, perși și macedoneni.

Iar după aproape patru milenii de istorie, cea mai mare parte a orașului încă nu a fost scoasă la lumină.

Poate tocmai acesta este adevăratul mister al Babilonului.

Nu ceea ce știm despre el.

Ci cât de mult a rămas încă ascuns sub pământ.

Imaginea a circulat de mii de ori pe rețelele sociale.

O tânără în costum de astronaut, planeta Marte în fundal și un mesaj spectaculos:

„Se pregătește să devină primul om pe Marte și nu se va mai întoarce niciodată pe Pământ.”

Numele ei este Alyssa Carson.

Povestea sună ca începutul unui film science-fiction.

Dar realitatea este mai interesantă și, în același timp, mult mai puțin dramatică decât titlurile virale.

Alyssa Carson nu a fost aleasă pentru o misiune spre Marte.

Nu este astronaut NASA.

Și nu există în prezent un plan oficial prin care ea să plece într-o călătorie fără întoarcere spre Planeta Roșie.

Cine este, de fapt, Alyssa Carson

Alyssa Carson s-a născut pe 10 martie 2001, în Statele Unite.

A devenit cunoscută încă din adolescență pentru faptul că vorbea public despre un obiectiv neobișnuit:

să ajungă într-o zi pe Marte.

Pasiunea ei pentru spațiu a început foarte devreme.

A participat la mai multe tabere și programe educaționale dedicate explorării spațiale și a vizitat centre NASA.

În timp, povestea ei a atras atenția presei internaționale.

A început să fie prezentată drept „fata care se pregătește pentru Marte”.

De aici a pornit și confuzia.

Nu este astronaut NASA

Unul dintre cele mai răspândite mituri este că NASA o pregătește pe Alyssa Carson pentru prima misiune umană pe Marte.

NASA a negat explicit această afirmație.

Agenția a precizat că Alyssa Carson nu este astronaut NASA și că nu face parte din programul oficial de pregătire al astronauților.

Participarea la tabere spațiale sau la programe private nu este același lucru cu selecția într-un corp profesionist de astronauți.

Pentru a deveni astronaut NASA există cerințe academice, medicale și profesionale foarte stricte.

Carson a spus și ea în interviuri că trebuie mai întâi să îndeplinească aceste condiții și apoi să aplice, asemenea oricărui alt candidat.

De unde a apărut povestea cu „doar dus”

A doua parte virală a poveștii este și mai spectaculoasă:

că Alyssa Carson ar fi acceptat să plece pe Marte fără să se mai întoarcă vreodată.

Nici această afirmație nu este adevărată.

Ea a spus în trecut că și-ar dori să ajungă pe Marte și că ar lua în considerare oportunități serioase de explorare.

Dar nu a fost selectată pentru o asemenea misiune.

Mai mult, NASA a precizat că misiunile sale cu echipaj sunt concepute cu întoarcerea astronauților pe Pământ.

Ideea unei misiuni fără întoarcere a devenit populară în anii 2010 mai ales datorită proiectului privat Mars One.

Acel proiect promitea colonizarea planetei Marte prin misiuni fără întoarcere.

Mars One a eșuat însă înainte de a trimite vreun om în spațiu și a intrat în faliment în 2019.

De ce lumea a crezut atât de ușor povestea

În cazul Alyssa Carson s-au suprapus mai multe lucruri reale.

Este pasionată de Marte.

A participat la programe de pregătire și tabere spațiale.

A apărut în costume asemănătoare celor purtate de astronauți.

A vorbit public despre dorința de a ajunge pe Planeta Roșie.

Toate aceste elemente au făcut ca titlurile exagerate să pară credibile.

În timp, „vrea să devină astronaut” s-a transformat în „NASA o pregătește”.

Apoi, „visează să ajungă pe Marte” s-a transformat în „a fost aleasă pentru Marte”.

Iar în cele din urmă a apărut și afirmația că „nu se va mai întoarce niciodată”.

Ce a făcut cu adevărat până acum

Parcursul ei real este suficient de interesant fără să fie exagerat.

A participat la mai multe programe educaționale și de pregătire legate de spațiu.

A urmat studii în domeniul astrobiologiei.

A obținut licență de pilot.

Și-a construit o carieră publică în jurul educației și explorării spațiale.

A participat și la programe private de pregătire care includ experiențe precum zboruri cu microgravitație și antrenamente specifice.

Dar toate acestea reprezintă pregătire personală și educațională.

Nu o misiune oficială NASA.

Când va ajunge primul om pe Marte

Adevărul este că nici NASA nu știe încă exact cine va fi primul om care va păși pe Marte.

Agenția dezvoltă tehnologii pentru viitoare misiuni cu echipaj.

Programul Artemis, axat în primul rând pe revenirea oamenilor pe Lună, este văzut și ca o etapă pentru testarea tehnologiilor necesare unor călătorii mai îndepărtate.

O misiune umană spre Marte rămâne un obiectiv pentru deceniile următoare.

Dar nu există încă un echipaj anunțat.

Nu există un nume confirmat pentru „primul om pe Marte”.

Și, în mod cert, Alyssa Carson nu a fost selectată oficial pentru această poziție.

Adevărul este mai puțin spectaculos, dar mai corect

Alyssa Carson nu pleacă acum spre Marte.

Nu are un bilet „doar dus”.

Și nu este astronaut NASA.

Este o tânără care și-a construit mare parte din viață în jurul unui vis foarte ambițios.

Dacă într-o zi va ajunge să participe la o misiune spre Marte, acest lucru va depinde de calificările sale, de selecțiile viitoare și de programele spațiale care vor exista atunci.

Până în acel moment, povestea despre „femeia care va pleca pe Marte și nu se va mai întoarce” rămâne exact ceea ce este:

o poveste virală construită în jurul unui vis real.

Dacă omenirea s-ar confrunta cu un război nuclear, o erupție vulcanică uriașă, un impact de asteroid sau o pandemie devastatoare, unde ar exista cele mai mari șanse ca societatea să continue să funcționeze?

O echipă de cercetători a încercat să răspundă exact la această întrebare.

Rezultatul lor indică o țară care apare surprinzător de des în scenariile de supraviețuire:

Australia.

Nu pentru că ar fi ferită de orice pericol.

Ci pentru că are o combinație rară de avantaje geografice, economice și sociale.

De ce Australia apare atât de des în top

Primul avantaj este evident:

izolarea geografică.

Australia este practic un continent-insulă, aflat la mare distanță de marile centre politice și industriale ale emisferei nordice.

În cazul unei pandemii sau al unui colaps regional, această distanță poate deveni un avantaj uriaș.

Granițele maritime sunt mai ușor de controlat decât cele terestre, iar izolarea poate reduce expunerea la anumite tipuri de crize.

Dar distanța nu este singurul motiv.

Australia produce foarte multă hrană

Unul dintre cele mai importante criterii analizate de cercetători a fost autosuficiența alimentară.

Într-o catastrofă globală, importurile ar putea dispărea sau ar putea deveni extrem de greu de menținut.

O țară care nu își poate produce singură mâncarea ar avea probleme foarte repede.

Australia este un mare producător agricol și exportă cantități importante de alimente.

Studii anterioare despre scenarii de „iarnă nucleară” au arătat că Australia s-ar număra printre țările care ar putea menține o producție alimentară relativ ridicată chiar și în condiții extreme.

Contează și industria

O țară nu poate supraviețui pe termen lung doar cu hrană.

Are nevoie de energie, echipamente, infrastructură, medicamente, transport și capacitate industrială.

Australia are o bază industrială importantă și resurse minerale considerabile.

Acesta este un avantaj major față de insulele mici, care pot fi foarte izolate, dar depind masiv de importuri pentru aproape orice produs esențial.

Guvernarea contează mai mult decât pare

Cercetătorii au identificat și un alt factor important:

calitatea instituțiilor.

Țările cu instituții stabile, corupție redusă, niveluri mai mici de inegalitate și capacitate bună de organizare tind să fie mai rezistente în fața catastrofelor.

În situații extreme, nu este suficient să ai resurse.

Trebuie să poți distribui hrana, să menții ordinea, să protejezi infrastructura și să iei decizii rapide.

Australia și Noua Zeelandă se descurcă bine și la acest capitol.

Dar Australia nu este un refugiu perfect

Aici apare partea importantă.

Autorii studiului spun clar că nu există niciun loc de pe Pământ complet sigur în fața tuturor tipurilor de catastrofe globale.

Australia are și vulnerabilități serioase.

Depinde încă de comerțul internațional pentru produse precum combustibili, medicamente și îngrășăminte.

În cazul unui război nuclear, alianța sa cu Statele Unite ar putea chiar să o transforme într-o țintă mai importantă.

În plus, schimbările climatice reprezintă deja o problemă serioasă pentru Australia.

Cu alte cuvinte, avantajele sale nu sunt absolute.

Ce alte țări apar bine în studiu

Australia nu este singura țară considerată rezilientă.

Noua Zeelandă apare foarte aproape de ea.

Are izolare geografică, instituții stabile și o producție alimentară puternică.

Totuși, are o bază industrială mai mică și depinde mai mult de anumite importuri.

Elveția este și ea bine poziționată datorită instituțiilor solide, infrastructurii și energiei hidroelectrice.

Uruguay apare ca un alt exemplu interesant datorită producției alimentare și stabilității politice.

Norvegia, Canada, Islanda și unele țări nordice prezintă, de asemenea, avantaje importante.

Un studiu mai vechi ajunsese la concluzii asemănătoare

Interesant este că Australia nu apare pentru prima dată într-o asemenea analiză.

Un studiu publicat în 2022 despre supraviețuirea unei „ierni nucleare” sau a altor catastrofe care ar reduce brusc lumina solară a identificat cinci state insulare sau aproape insulare cu șanse mai bune:

Australia, Noua Zeelandă, Islanda, Insulele Solomon și Vanuatu.

Australia ieșea foarte bine mai ales datorită capacității sale enorme de producție alimentară și energetică.

Ce tipuri de catastrofe au analizat cercetătorii

Studiul din 2026 nu s-a limitat la un singur scenariu.

Au fost analizate mai multe categorii de risc:

• război nuclear și iarnă nucleară;
• impacturi de asteroizi;
• erupții vulcanice de mare amploare;
• pandemii severe;
• atacuri cibernetice la scară largă;
• furtuni geomagnetice;
• impulsuri electromagnetice;
• colapsuri majore ale infrastructurii.

Pentru fiecare dintre aceste scenarii, cercetătorii au analizat ce caracteristici ar putea ajuta o societate să reziste.

Ce au în comun țările mai rezistente

Patru factori apar constant:

izolare geografică, capacitate de a produce hrană, guvernare stabilă și infrastructură descentralizată.

Ultimul este foarte important.

Dacă întreaga energie, hrană sau infrastructură depinde de un singur sistem centralizat, un atac sau o defecțiune poate provoca un colaps rapid.

Sistemele distribuite sunt mai greu de distrus complet.

Așadar, unde ar fi „cel mai sigur”?

Dacă ar trebui aleasă o singură țară pe baza actualelor studii, Australia apare drept una dintre cele mai bune opțiuni generale.

Dar cercetătorii insistă asupra unui lucru:

nu există un loc complet sigur.

Chiar și Australia ar avea nevoie de comerț, cooperare internațională și infrastructură funcțională pentru a rezista pe termen lung.

Cu alte cuvinte, ideea unui „refugiu perfect” este mai degrabă un mit.

Într-o catastrofă globală adevărată, nu ar conta doar unde te afli.

Ar conta cât de bine este pregătită societatea din jurul tău.

La Amiens, în nordul Franței, există un mormânt care cu greu poate fi confundat cu altul.

Din piatra funerară pare să se ridice chiar Jules Verne.

Bustul scriitorului iese din mormânt, iar unul dintre brațe este întins spre cer, ca și cum autorul ar încerca să treacă dincolo de propria moarte.

Imaginea este atât de neobișnuită încât pare desprinsă din universul romanelor sale.

Și, într-un fel, exact acesta a fost scopul monumentului.

Jules Verne a murit la Amiens în 1905

Celebrul scriitor francez și-a petrecut o mare parte din ultimii ani ai vieții la Amiens.

A murit pe 24 martie 1905, la vârsta de 77 de ani.

Patru zile mai târziu, pe 28 martie, a fost înmormântat în Cimitirul La Madeleine.

La început, locul său de odihnă era surprinzător de simplu.

Pe mormânt se afla doar o placă de ciment cu numele său și anul morții.

Pentru un autor care imaginase călătorii spre centrul Pământului, submarine extraordinare și aventuri în spațiu, familia a considerat că acel monument era prea modest.

Așa a apărut ideea sculpturii care avea să devină celebră.

Sculptorul Albert Roze îl cunoscuse personal

Familia l-a ales pe sculptorul francez Albert Roze.

Nu era un artist complet străin de Jules Verne.

Roze îl cunoscuse încă din anii 1890 și realizase anterior un bust din marmură al scriitorului.

După moartea lui Verne, sculptorul a realizat și un medalion cu chipul său.

Pentru mormânt, însă, a imaginat ceva mult mai dramatic.

A creat o sculptură în care Jules Verne pare să ridice piatra de deasupra mormântului și să iasă dintre lespezi.

Un braț se întinde puternic spre cer.

Monumentul are un nume care spune aproape totul

Lucrarea a primit titlul:

„Vers l’immortalité et l’éternelle jeunesse”

adică:

„Spre nemurire și tinerețe veșnică”.

Prima versiune a sculpturii a fost realizată în ghips și prezentată la Salonul Artiștilor Francezi în 1907.

În același an, monumentul a fost realizat în marmură și instalat pe mormântul lui Jules Verne.

Partea arhitecturală a monumentului a fost concepută de Edmond Douillet.

Ce reprezintă, de fapt, scriitorul care „iese” din mormânt

Imaginea nu trebuie înțeleasă literalmente.

Jules Verne nu este reprezentat ca un personaj de groază care se ridică dintre morți.

Este o alegorie.

Scriitorul împinge piatra și întinde mâna spre cer pentru a sugera că opera lui depășește moartea autorului.

Corpul rămâne în mormânt.

Dar cărțile, ideile și imaginația lui continuă să existe.

De aceea, monumentul este considerat o reprezentare a nemuririi și a gloriei literare.

Parcă ar fi fost gândit pentru Jules Verne

Puțini scriitori ar fi putut primi un asemenea monument fără ca el să pară exagerat.

În cazul lui Jules Verne, însă, imaginea pare aproape firească.

El a scris despre oameni care coborau în adâncurile Pământului.

Despre călătorii pe fundul oceanelor.

Despre ocolul lumii într-un timp care părea imposibil.

Despre proiectile trimise spre Lună.

Despre mașinării și aventuri care, pentru cititorii secolului al XIX-lea, păreau aproape fantastice.

De aceea, imaginea scriitorului care pare să depășească chiar limitele propriului mormânt se potrivește perfect cu universul pe care l-a creat.

A prezis Jules Verne viitorul?

Se spune frecvent că Jules Verne „a prezis” submarinul, călătoria pe Lună și numeroase tehnologii moderne.

Realitatea este ceva mai nuanțată.

Submarine experimentale existau deja înainte ca Verne să publice „20.000 de leghe sub mări”, iar ideea călătoriilor spre Lună era prezentă în literatură cu mult timp înaintea sa.

Meritul lui nu a fost că a inventat toate aceste concepte.

El a făcut ceva poate la fel de impresionant.

A urmărit atent descoperirile științifice și tehnologice ale epocii și le-a împins, prin imaginație, mult dincolo de limitele timpului său.

Unele dintre scenariile sale aveau să semene uimitor cu realizări apărute zeci de ani mai târziu.

Un mormânt devenit obiectiv turistic

Astăzi, monumentul lui Jules Verne este una dintre cele mai cunoscute atracții ale Cimitirului La Madeleine.

Din 1995, mormântul este protejat ca monument istoric.

Vizitatorii vin nu doar pentru numele celebrului scriitor, ci și pentru sculptura neobișnuită care transformă un simplu loc de odihnă într-o adevărată scenă.

Privit din față, Jules Verne pare că nu acceptă să rămână sub piatră.

Își ridică trupul.

Își întinde brațul.

Și privește spre cer.

Poate că tocmai acesta este cel mai potrivit monument pentru omul care și-a petrecut viața imaginând locuri în care omenirea încă nu ajunsese.

Jules Verne a murit în 1905.

Dar, în marmura mormântului său, pare că aventura continuă.