O strângere de mână durează doar câteva secunde, însă uneori un detaliu neașteptat poate transforma complet momentul. De exemplu, atunci când un bărbat își mișcă ușor degetul în palma unei femei, ca și cum ar scărpina-o sau ar mângâia-o discret.

Pentru unii este doar o atingere întâmplătoare. Pentru alții, gestul are o semnificație mult mai personală și poate fi interpretat drept o încercare subtilă de flirt.

Dar ce spune, de fapt, limbajul nonverbal?

Poate fi un semn discret de atracție

În interpretările populare ale limbajului corporal, o atingere intenționată a palmei este uneori asociată cu interesul romantic. Diferența față de o strângere de mână obișnuită este tocmai mișcarea suplimentară a degetului, care nu este necesară pentru salut.

Dacă gestul este lent, deliberat și este însoțit de contact vizual, zâmbet sau o strângere de mână care durează puțin mai mult decât în mod normal, poate sugera că persoana încearcă să creeze un moment de apropiere.

Totuși, nu există un „dicționar universal” al gesturilor. Aceeași atingere poate avea semnificații diferite de la o persoană la alta.

Atingerea chiar poate transmite emoții

Aici lucrurile devin interesante, pentru că există și cercetări științifice privind comunicarea prin atingere.

Într-un studiu publicat în 2006, cercetătorii conduși de psihologul Matthew Hertenstein au arătat că oamenii pot recunoaște anumite emoții doar prin felul în care sunt atinși. Printre emoțiile identificate peste nivelul întâmplării s-au numărat dragostea, recunoștința, simpatia, furia, teama și dezgustul.

Asta nu înseamnă că scărpinarea palmei are automat un anumit mesaj, dar arată că atingerea poate funcționa ca o formă reală de comunicare nonverbală.

De ce observăm atât de repede o atingere în palmă

Palma și degetele sunt adaptate pentru perceperea foarte fină a contactului. Pielea fără păr a mâinii conține mai multe tipuri de mecanoreceptori care detectează presiunea, mișcarea pielii, vibrațiile și alunecarea obiectelor.

Tocmai de aceea o mișcare foarte mică a unui deget în palmă poate fi sesizată imediat. Cercetările asupra sensibilității tactile arată că mâna are o concentrație ridicată de receptori implicați în discriminarea atingerilor fine.

Prin urmare, un gest care ar trece aproape neobservat pe altă zonă a corpului poate părea mult mai evident atunci când este făcut în palmă.

Contează enorm cine face gestul

Semnificația nu poate fi desprinsă de relația dintre cele două persoane.

Dacă gestul apare între parteneri sau între două persoane care deja flirtează, este mult mai probabil să fie perceput ca afectuos sau intim. Cercetări realizate pe mii de participanți din mai multe țări au găsit o asociere clară între dragostea romantică și frecvența atingerilor afectuoase dintre parteneri.

În schimb, dacă același lucru se întâmplă între doi necunoscuți, într-un context profesional sau la o întâlnire formală, interpretarea poate fi complet diferită.

Un studiu privind „harta” atingerilor sociale a arătat, de asemenea, că zonele corpului pe care oamenii acceptă să fie atinși depind puternic de relația emoțională pe care o au cu cealaltă persoană. Cu cât legătura este mai apropiată, cu atât atingerea este în general acceptată în mai multe situații.

Nu orice mișcare ascunde un mesaj

Există și o explicație mult mai simplă: uneori gestul nu înseamnă nimic.

O persoană poate mișca degetele din reflex, poate avea un obicei nervos sau poate ajusta pur și simplu strângerea de mână. Dacă atingerea este foarte scurtă și nu există alte semnale de apropiere, nu există motive suficiente pentru a concluziona că este vorba despre flirt.

Limbajul corporal trebuie interpretat ca un ansamblu, nu după un singur gest.

Contactul vizual repetat, apropierea fizică voluntară, zâmbetele, căutarea constantă a conversației și alte atingeri deliberate pot oferi mai multe indicii decât o singură mișcare a unui deget.

Iar reacția celeilalte persoane este cea mai importantă

Indiferent de intenția celui care face gestul, contează cum este percepută atingerea.

Pentru o persoană poate fi jucăușă și plăcută. Pentru alta poate fi nepotrivită sau incomodă.

Tocmai de aceea limitele personale sunt mai importante decât orice presupus „cod secret” al limbajului corporal.

Așadar, ce înseamnă?

Dacă un bărbat scarpină ușor palma unei femei în timpul unei strângeri de mână, gestul poate fi o încercare discretă de flirt sau de creare a unei apropieri, mai ales dacă este intenționat și apare împreună cu alte semnale de interes.

Dar nu este o regulă universală și nu reprezintă o dovadă sigură de atracție.

Uneori, cel mai mic gest poate spune foarte multe. Alteori, este pur și simplu… un gest.

Imaginează-ți că mergi liniștit cu mașina, iar la următoarea intersecție vezi ceva care pare familiar și, în același timp, complet greșit: un indicator octogonal pe care scrie STOP, dar care este albastru în loc de roșu.

Prima reacție a multor șoferi este aceeași: este un indicator adevărat? Trebuie să opresc? Sau culoarea albastră îi schimbă complet semnificația?

Astfel de indicatoare există cu adevărat, mai ales în Statele Unite, iar explicația este mai interesantă decât pare.

Indicatorul STOP oficial este roșu

În Statele Unite, indicatoarele rutiere sunt standardizate prin Manual on Uniform Traffic Control Devices (MUTCD), documentul federal care stabilește forma, culoarea și modul de utilizare a semnelor de circulație.

Indicatorul STOP oficial are o formă foarte ușor de recunoscut: este octogonal, are fundal roșu, margine albă și cuvântul „STOP” scris cu alb.

Tocmai această combinație este folosită pentru ca șoferul să recunoască semnul aproape instantaneu, chiar înainte de a apuca să citească textul.

Prin urmare, un indicator STOP cu fundal albastru nu este varianta standard a indicatorului oficial de pe drumurile publice americane.

Atunci de ce există indicatoare STOP albastre?

Explicația se află, de cele mai multe ori, în locul în care sunt montate.

Indicatoarele STOP albastre pot fi întâlnite pe proprietăți private, pe anumite drumuri private, în ansambluri rezidențiale, parcări, resorturi, campusuri, ferme sau alte zone administrate de proprietari privați.

Un exemplu cunoscut este statul american Hawaii, unde astfel de indicatoare au fost observate de-a lungul timpului în zone și complexe private.

Culoarea diferită poate ajuta la separarea vizuală a unui semn montat de proprietarul terenului de indicatorul rutier oficial instalat de autorități.

Dar există un detaliu important: nu există o regulă universală potrivit căreia orice STOP albastru înseamnă automat „drum privat”.

Situația depinde de legislația statului, de administrația locală și de statutul drumului respectiv.

Albastrul nu îi schimbă mesajul

Chiar dacă nu este un indicator STOP standard, mesajul scris pe el rămâne cât se poate de clar.

STOP înseamnă să oprești.

Un proprietar poate instala un astfel de semn într-un loc în care vizibilitatea este redusă, pietonii traversează frecvent sau două căi de acces se intersectează.

Cu alte cuvinte, faptul că fundalul este albastru nu ar trebui interpretat ca o invitație de a trece fără să te asiguri.

Dacă întâlnești un asemenea indicator, cea mai sigură alegere este să oprești, să verifici dacă drumul este liber și abia apoi să continui.

Poți primi amendă dacă îl ignori?

Aici lucrurile devin mai complicate.

Forța juridică a unui astfel de indicator nu poate fi stabilită doar după culoarea lui.

În Statele Unite există inclusiv drumuri aflate pe proprietăți private, dar deschise circulației publicului, pentru care se pot aplica standardele oficiale privind semnalizarea rutieră.

În alte situații, semnul poate reprezenta în principal o regulă impusă de proprietarul terenului.

Legislația diferă de la un stat la altul și chiar de la o jurisdicție la alta. De aceea, afirmația că „un STOP albastru poate fi ignorat pentru că nu este legal” este prea simplistă și poate fi periculoasă.

Chiar dacă într-un anumit loc nerespectarea lui nu duce automat la aceeași sancțiune ca ignorarea unui STOP oficial de pe un drum public, pot exista alte consecințe, mai ales dacă se produce un incident.

De ce ni se pare atât de ciudat?

Există și o explicație foarte simplă pentru faptul că imaginea unui STOP albastru atrage imediat atenția.

De mici asociem culoarea roșie cu oprirea. După ani de condus, creierul ajunge să recunoască forma și culoarea unui STOP aproape automat.

Când vedem aceeași formă octogonală și același cuvânt, dar pe un fundal albastru, apare instantaneu senzația că „ceva nu este în regulă”.

De fapt, forma semnului este atât de cunoscută încât probabil foarte mulți șoferi ar înțelege mesajul chiar dacă indicatorul nu ar avea culoarea obișnuită.

Culoarea albastră are alte utilizări în semnalizarea americană

Un alt detaliu interesant este că albastrul nu este ales în mod normal pentru indicatoarele STOP oficiale.

În sistemul american de semnalizare, albastrul este asociat în principal cu informații și servicii pentru participanții la trafic, cum ar fi benzinării, cazare, spitale sau alte servicii disponibile în apropierea drumului.

Roșul, în schimb, este culoarea puternic asociată cu oprirea și interdicțiile.

De aici și senzația neobișnuită produsă de combinația dintre forma unui STOP și culoarea albastră.

Ce trebuie să faci dacă întâlnești unul?

Cel mai simplu răspuns este și cel mai sigur: oprește.

Nu este nevoie să încerci să stabilești din mers dacă terenul este privat, cine a montat indicatorul sau câtă autoritate juridică are acesta.

Oprește complet, asigură-te că poți continua în siguranță și apoi pornește din nou.

Indicatorul STOP albastru poate părea o ciudățenie rutieră, însă mesajul transmis șoferului rămâne foarte ușor de înțeles.

Culoarea este neobișnuită. Cuvântul STOP înseamnă STOP.

În dimineața zilei de 26 decembrie 1965, într-un oraș din Sicilia, o fată de 17 ani avea să intre fără să vrea în istoria Italiei.

Se numea Franca Viola și locuia împreună cu familia sa în Alcamo, în provincia Trapani.

În acea zi, mai mulți bărbați au intrat în casa familiei. În fruntea lor se afla Filippo Melodia, un fost logodnic pe care Franca nu îl mai voia în viața ei.

Fata a fost luată cu forța.

Avea 17 ani și 11 luni.

Fusese logodită cu el când avea doar 15 ani

Cu aproximativ doi ani înainte, Franca se logodise cu Filippo Melodia, cu acordul familiei.

Relația nu a durat.

După ce Melodia a intrat în atenția autorităților pentru furt și legături cu lumea interlopă locală, tatăl Francăi, Bernardo Viola, a rupt logodna.

Melodia nu a acceptat refuzul.

În lunile următoare, familia Viola a fost supusă mai multor intimidări. Au existat amenințări, iar proprietăți ale familiei au fost afectate.

Franca însă nu și-a schimbat decizia.

Nu voia să se întoarcă la el.

În ziua de după Crăciun au intrat în casa familiei

Pe 26 decembrie 1965, Melodia și un grup de complici au venit la locuința familiei Viola.

Mama Francăi a încercat să-și protejeze fiica și a fost agresată.

Fratele mai mic al Francăi, Mariano, în vârstă de opt ani, s-a agățat de sora lui în încercarea de a o opri să fie luată.

A fost răpit și el.

Copilul a fost eliberat după aproximativ două zile.

Franca nu.

Tânăra a fost ținută captivă timp de opt zile, mai întâi într-o locuință izolată și apoi într-o casă din Alcamo.

În această perioadă, Filippo Melodia a abuzat-o sexual.

De ce credea agresorul că Franca îl va accepta

Aici începe partea care astăzi pare aproape imposibil de înțeles.

În Italia acelor ani exista articolul 544 din Codul penal.

Legea nu spunea că o femeie era obligată să se căsătorească cu agresorul ei.

Spunea însă ceva care avea consecințe uriașe: dacă autorul unor infracțiuni sexuale se căsătorea cu victima, infracțiunea putea fi stinsă, iar efectele penale dispăreau.

Era ceea ce a devenit cunoscut drept „matrimonio riparatore” – căsătoria reparatorie.

În spatele legii exista o mentalitate și mai apăsătoare.

În numeroase comunități tradiționale, o fată care fusese violată era considerată „dezonorată”. Problema era privită nu în primul rând ca o agresiune împotriva ei, ci ca o pată asupra reputației familiei.

Căsătoria cu agresorul era prezentată drept modalitatea prin care „onoarea” putea fi reparată.

Pentru agresor, putea însemna evitarea pedepsei.

Pentru victimă, putea însemna o viață întreagă alături de omul care îi făcuse rău.

Familia lui Melodia a venit să negocieze căsătoria

În timp ce Franca era încă ținută captivă, familia lui Filippo Melodia a început demersurile pentru ceea ce în Sicilia era cunoscut drept „paciata” – împăcarea dintre familii.

Ideea era ca Franca să accepte căsătoria.

Tatăl fetei a făcut însă ceva inteligent.

A lăsat impresia că ar putea accepta negocierile, în timp ce colabora cu autoritățile.

Pe 2 ianuarie 1966, polițiștii au intervenit.

Franca a fost eliberată.

Melodia și mai mulți dintre complicii săi au fost arestați.

Dar adevărata surpriză pentru comunitate abia urma.

Franca a spus „nu”

După întoarcerea acasă, Franca Viola a refuzat căsătoria.

Nu avea de gând să-i ofere lui Melodia posibilitatea de a scăpa printr-o nuntă.

Decizia pare firească astăzi.

În Sicilia anilor ’60, însă, putea însemna excludere socială, amenințări și perspectiva ca nimeni să nu mai dorească să se căsătorească vreodată cu ea.

Franca și familia ei au fost supuși unei presiuni uriașe.

Au primit amenințări.

Casa familiei a ajuns să fie supravegheată.

Când Franca și tatăl ei mergeau la proces, autoritățile îi protejau.

Cu toate acestea, familia nu și-a retras plângerea.

Procesul a devenit un caz urmărit de întreaga Italie

În decembrie 1966, procesul lui Filippo Melodia și al complicilor săi a început la Trapani.

Presa națională a trimis reporteri.

Povestea unei adolescente siciliene care refuza să accepte „soluția” tradițională devenise deja o dezbatere despre mult mai mult decât un singur caz.

În sala de judecată, apărarea a încercat să susțină că Franca ar fi plecat de bunăvoie într-o așa-numită „fugă de dragoste”.

Franca și familia ei au respins această versiune.

După proces, Filippo Melodia a fost condamnat la 11 ani de închisoare.

Pentru prima dată, milioane de italieni vedeau atât de clar cât de absurdă putea deveni ideea potrivit căreia onoarea unei victime trebuia „reparată” prin căsătorie.

Legea nu s-a schimbat imediat

Există însă o altă exagerare des întâlnită în povestea Francăi Viola.

Refuzul ei nu a dus imediat la eliminarea căsătoriei reparatorii.

Au mai trecut aproape 15 ani.

Abia prin Legea nr. 442 din 5 august 1981, Italia a abrogat articolul 544 și a eliminat din legislație această posibilitate.

Iar schimbarea juridică a fost chiar mai lentă decât atât.

Până în 1996, violența sexuală era încadrată în legislația italiană în categoria infracțiunilor împotriva moralității publice.

Abia atunci a fost recunoscută juridic drept infracțiune împotriva persoanei.

Franca și-a continuat viața

În anii care au urmat, predicțiile celor care îi spuneau că va rămâne singură nu s-au împlinit.

În 1968, Franca Viola s-a căsătorit cu Giuseppe Ruisi, un tânăr pe care îl cunoscuse înainte de răpire.

Au avut copii și și-au construit viața departe de atenția presei.

Franca nu a încercat să transforme povestea într-o carieră publică.

A vorbit rar despre ceea ce i s-a întâmplat.

Ani mai târziu, avea să explice că nu se considerase o eroină.

Făcuse pur și simplu ceea ce simțise că trebuie să facă.

Un „nu” care a devenit simbol

Franca Viola nu a schimbat singură legea italiană.

Și nici articolul 544 nu a dispărut imediat după procesul ei.

Dar cazul a făcut vizibilă contradicția unei societăți în care agresorul putea spera să evite pedeapsa prin căsătoria cu victima.

Mai ales, Franca a demonstrat ceva ce atunci nu era deloc evident pentru toată lumea:

„onoarea” nu aparținea familiei, comunității sau bărbatului care voia să o revendice.

Era viața ei.

În 1965, într-un colț al Siciliei, o fată de 17 ani a spus pur și simplu „nu”.

Italia a avut nevoie de încă 15 ani pentru ca legea să ajungă din urmă acel răspuns.

În toamna anului 1777, la Iași, domnitorul Moldovei avea să primească o vizită care îi va încheia brutal domnia.

Se numea Grigore al III-lea Ghica și se afla pentru a doua oară pe tronul Moldovei.

Cu numai doi ani înainte, o parte importantă din nordul țării fusese cedată Imperiului Habsburgic.

Teritoriul avea să fie cunoscut sub numele de Bucovina.

Ghica protestase împotriva pierderii lui.

Iar în 1777, Poarta Otomană a decis să-l înlăture.

Cum a ajuns Bucovina la Austria

Povestea începe după războiul ruso-otoman din 1768–1774.

Moldova fusese ocupată temporar de armatele ruse, iar Imperiul Otoman ieșise slăbit din conflict.

Austria nu participase direct la război, dar urmărea cu atenție regiunea.

Pentru Viena, nord-vestul Moldovei avea o importanță strategică uriașă: crea o legătură terestră mai bună între noile posesiuni habsburgice din Galiția și Transilvania.

În 1774, trupele austriece au început să ocupe teritorii din nordul Moldovei.

La 7 mai 1775, Imperiul Otoman și Monarhia Habsburgică au semnat la Constantinopol o convenție prin care teritoriul a fost cedat oficial Austriei.

Ulterior, granița a fost stabilită prin negocieri și demarcații care au continuat până în 1776.

Austria a obținut Cernăuțiul, Suceava, Siretul și sute de sate din nordul Moldovei.

Moldova însă nu fusese parte la negocierea propriu-zisă.

Domnitorul care a protestat

Grigore al III-lea Ghica nu a acceptat ușor situația.

Sursele istorice arată că a trimis memorii și proteste către Poarta Otomană, încercând să împiedice pierderea teritoriului.

Există relatări potrivit cărora ar fi susținut că zona era una dintre cele mai valoroase părți ale Moldovei și că otomanii ar trebui mai degrabă să ceară sprijinul Rusiei decât să accepte ocuparea habsburgică.

Această poziție l-a pus într-o situație extrem de delicată.

Moldova se afla sub suzeranitate otomană, iar domnitorul nu avea libertatea unui suveran independent.

În același timp, Viena își dorea ca opoziția lui să înceteze.

Dar ar fi prea simplu să spunem că Ghica a fost omorât exclusiv „pentru Bucovina”.

Poarta avea și alte motive să nu mai aibă încredere în el.

Sultanul îl suspecta de apropiere de Rusia

Grigore Ghica avusese o relație complicată cu Rusia.

În timpul războiului din 1768–1774 fusese prins de ruși, iar revenirea lui pe tronul Moldovei în 1774 avusese loc într-un context în care influența rusă în principate crescuse considerabil.

La Constantinopol existau suspiciuni că domnitorul păstra legături cu Petersburgul.

Mai existau și alte nemulțumiri.

Ghica refuzase sau întârziase unele cereri otomane privind aprovizionarea cu alimente și lemn, invocând dificultățile prin care trecea țara.

O parte dintre boieri îi erau ostili și trimiseseră plângeri împotriva lui.

Prin urmare, opoziția față de cedarea Bucovinei a fost foarte importantă, dar s-a suprapus peste un climat politic deja tensionat.

Cine era Grigore al III-lea Ghica

Grigore Alexandru Ghica s-a născut în jurul anului 1724 și provenea din familia Ghica, una dintre familiile importante ale epocii fanariote.

Înainte de a deveni domnitor fusese mare dragoman al Porții, o funcție diplomatică de prim rang.

A domnit de două ori în Moldova și o dată în Țara Românească.

În Moldova a încercat să reorganizeze administrația, să limiteze anumite abuzuri și să îmbunătățească învățământul.

În timpul primei domnii a reorganizat Școala Domnească din Iași, iar în plan economic a sprijinit dezvoltarea unor manufacturi.

Cronicile îl descriu drept un domnitor capabil și inteligent, apreciat mai ales pentru faptul că încerca să limiteze abuzurile făcute asupra oamenilor de rând.

Trimisul care a venit la Iași

În 1777, Poarta a hotărât mazilirea lui.

Pentru misiune a fost trimis la Iași Kara Ahmed, un capugiu al sultanului.

Relatările românești îl descriu drept un om pe care Ghica îl cunoștea bine și în care avea încredere.

De aici provine imaginea devenită celebră a „prietenului care l-a trădat”.

Kara Ahmed ar fi sosit la Iași sub pretextul unei alte misiuni și s-ar fi instalat la Beilic, clădirea destinată găzduirii demnitarilor otomani.

Potrivit unor relatări istorice ulterioare, s-ar fi prefăcut bolnav pentru a-l determina pe Ghica să vină la el.

Domnitorul ar fi fost prudent la început și și-ar fi trimis medicul înainte.

În cele din urmă însă, s-a dus la întâlnire.

A fost ultima lui vizită.

Ce s-a întâmplat în încăpere

Aici sursele devin mult mai greu de separat de legendă.

Unele cronici și relatări ulterioare descriu o scenă dramatică: o năframă neagră, anunțarea mazilirii, o încăierare și mai mulți oameni care s-ar fi năpustit asupra domnitorului.

Alte surse sunt mult mai rezervate.

Cert este că Grigore al III-lea Ghica a fost ucis la Iași, de oamenii trimiși de Poartă, iar trupul său a fost decapitat.

Istoricul Constantin Gane, citat frecvent în relatările despre acest episod, considera că Ahmed însuși l-ar fi ucis.

Există și texte literare sau cronici care vorbesc despre o luptă disperată a domnitorului.

Dar afirmația că Ghica s-ar fi luptat singur cu „40 de pumnale” sau cu exact 40 de bostangii nu poate fi verificată la același nivel de certitudine ca faptul că a fost ucis din ordin otoman.

La fel, ora 3:30 dimineața apare în unele tradiții și reconstituiri, dar nu este suficient de bine documentată pentru a fi prezentată drept un fapt incontestabil.

Capul a fost trimis la Constantinopol

După uciderea lui, capul domnitorului a fost trimis la Constantinopol.

Aceasta era o practică folosită de Poartă pentru a demonstra că ordinul fusese executat.

Trupul său a fost îngropat la Iași.

Astăzi, mormântul lui Grigore al III-lea Ghica se află la Biserica Sfântul Spiridon.

Moartea sa a provocat reacții inclusiv printre diplomații străini aflați la Constantinopol.

Cazul era cu atât mai sensibil cu cât disputa privind Bucovina era cunoscută în capitalele europene.

A fost ucis pentru că a apărat Bucovina?

Aceasta este întrebarea care a rămas până astăzi.

O sursă diplomatică din epocă, citată ulterior de istoricul Ion Nistor, afirma că disputa privind Bucovina fusese principala cauză a morții lui Ghica.

Domnitorul refuzase să accepte pierderea teritoriului și se comportase, în ochii Porții, prea mult asemenea unui conducător independent.

Este însă importantă formularea: principala cauză, nu neapărat singura.

La Istanbul, Ghica era deja privit cu suspiciune din cauza relațiilor sale cu Rusia, a conflictelor cu o parte a boierimii și a refuzului de a executa anumite cereri otomane.

Moartea lui a rezultat, cel mai probabil, din suprapunerea tuturor acestor tensiuni.

Dar opoziția față de anexarea Bucovinei a avut fără îndoială un rol important.

Bucovina era deja pierdută când Ghica a murit

Și aici apare o confuzie frecventă.

Moartea lui Ghica nu a fost momentul în care Bucovina a fost cedată Austriei.

Procesul începuse cu mult înainte.

Trupele habsburgice ocupaseră regiunea încă din 1774.

Convenția prin care Poarta acceptase cedarea fusese semnată în mai 1775.

Iar delimitarea finală a graniței fusese stabilită până în 1776.

Când Grigore Ghica a fost ucis în 1777, Bucovina se afla deja sub administrație habsburgică.

El protestase însă împotriva pierderii teritoriului și încercase să conteste situația.

Un final care a devenit simbol

În memoria istorică românească, Grigore al III-lea Ghica a rămas legat definitiv de Bucovina.

Nu pentru că ar fi putut opri singur două imperii.

Și nici pentru că toate detaliile dramatice transmise de generațiile următoare pot fi demonstrate.

Ci pentru că, într-o perioadă în care Moldova avea foarte puțin control asupra propriei politici externe, domnitorul a protestat împotriva desprinderii unei părți importante din țară.

La doi ani după cedarea Bucovinei, un trimis al sultanului a venit la Iași.

Grigore al III-lea Ghica nu a mai ieșit viu din întâlnirea cu el.