În vara anului 1937, călătorii din Gara de Nord au putut vedea ceva neobișnuit pentru România acelor vremuri.

Nu era o locomotivă cu abur și nici un tren obișnuit format din mai multe vagoane.

Era un automotor diesel aerodinamic, construit la Uzinele Malaxa din București, care arăta atât de diferit de garniturile epocii încât presa l-a prezentat drept unul dintre simbolurile modernizării căilor ferate românești.

Modelul a rămas cunoscut sub denumirea Malaxa 1001–1002, iar unele surse îl menționează și sub porecla „Bălan”.

Pentru România anului 1937, performanțele sale erau impresionante.

Automotorul putea atinge aproximativ 110 km/h, avea peste 130 de locuri și putea parcurge drumul dintre București și Constanța în aproximativ două ore și jumătate.

Astăzi poate nu pare o viteză extraordinară.

Dar trebuie să ne întoarcem aproape 90 de ani în timp.

Majoritatea trenurilor românești erau încă tractate de locomotive cu abur, iar călătoria până la mare dura considerabil mai mult.

Un tren care nu mai avea nevoie de locomotivă

Una dintre marile diferențe era chiar modul în care fusese construit.

Malaxa 1001–1002 era un automotor. Cu alte cuvinte, motoarele erau montate chiar în vehicul, iar garnitura nu mai avea nevoie de o locomotivă separată care să o tragă.

Era alcătuit din două corpuri legate între ele și avea posturi de conducere la capete, astfel încât putea circula în ambele direcții fără manevre complicate.

Propulsia era asigurată de două motoare diesel Ganz-Jendrassyk de aproximativ 220 CP fiecare.

Caroseria fusese gândită pentru a reduce rezistența aerului. Formele erau rotunjite, iar partea inferioară era parțial acoperită, tocmai pentru ca aerul să curgă mai ușor în jurul trenului.

Pentru oamenii obișnuiți cu locomotive masive, coșuri de fum și vagoane separate, apariția sa trebuie să fi părut aproape futuristă.

Avea aer condiționat în 1937

Poate cea mai surprinzătoare dotare era însă în interior.

Automotorul dispunea de aer condiționat, lucru foarte rar pentru transportul feroviar european al anilor ’30.

Ferestrele puteau rămâne închise, iar instalația controla aerul din interior.

Garnitura avea aproximativ 136 de locuri, fotolii confortabile și facilități destinate curselor rapide.

Ideea era simplă: călătoria nu trebuia să fie doar mai scurtă, ci și mai confortabilă.

Malaxa încerca să transforme trenul într-un concurent serios pentru automobil și pentru aviația civilă, exact într-o perioadă în care transportul rapid începea să devină tot mai important în Europa.

București–Constanța în 2 ore și 33 de minute

Momentul care a făcut automotorul celebru a venit în iulie 1937.

La bord s-au aflat oficiali, reprezentanți ai uzinelor și jurnaliști, iar trenul a plecat din București spre Constanța.

Distanța de aproximativ 227 de kilometri a fost parcursă în 2 ore și 33 de minute.

Pentru comparație, unul dintre cele mai rapide trenuri clasice de atunci avea nevoie de peste trei ore pentru același traseu.

Presa vremii a fost impresionată.

Planul CFR era ca timpul de parcurs să fie redus și mai mult, spre aproximativ două ore și 15 minute.

Automotoare asemănătoare urmau să deservească și alte trasee importante, inclusiv spre Brașov, Galați și alte orașe ale țării.

Era într-adevăr cel mai rapid tren din Europa?

Aici apare una dintre cele mai răspândite exagerări de pe internet.

Malaxa 1001–1002 este prezentat uneori drept „cel mai rapid tren din Europa”.

Nu era.

România realizase un automotor foarte modern și competitiv pentru perioada respectivă, însă alte țări europene aveau deja trenuri mai rapide.

Cel mai cunoscut exemplu este trenul german Fliegender Hamburger, intrat în serviciu între Berlin și Hamburg încă din 1933.

Acesta putea circula cu 160 km/h și parcurgea aproape 287 de kilometri în numai două ore și 18 minute.

Prin urmare, meritul trenului Malaxa nu constă în faptul că ar fi fost cel mai rapid de pe continent.

Performanța adevărată era alta:

România reușise să construiască în propriile uzine un automotor diesel modern, aerodinamic și confortabil, capabil să concureze cu produsele marilor industrii feroviare europene.

Uzinele Malaxa deveniseră un gigant industrial

Trenul nu a apărut din întâmplare.

Nicolae Malaxa dezvoltase în București una dintre cele mai importante întreprinderi industriale din România.

Uzinele începuseră să producă locomotive la sfârșitul anilor ’20, iar din 1931 au intrat și în domeniul automotoarelor diesel.

Dezvoltarea a fost foarte rapidă.

În 1933, fabrica livra locomotiva cu numărul 100, iar în 1935 ajunsese să producă 93 de locomotive într-un singur an.

România își dezvoltase astfel capacitatea de a produce o parte importantă a materialului rulant de care avea nevoie fără să depindă în totalitate de importuri.

Automotorul rapid din 1937 era una dintre cele mai spectaculoase demonstrații ale acestei capacități industriale.

Au existat mai multe trenuri Malaxa de acest tip

Un alt lucru care produce confuzie este numele „Malaxa”.

Nu a existat un singur automotor Malaxa.

Uzinele au realizat mai multe generații și numeroase exemplare, cu caracteristici diferite.

După prototipurile aerodinamice din 1937 au apărut și alte automotoare din familia seriei 1000. Unele dintre acestea au avut cariere surprinzător de lungi și au continuat să fie folosite, modernizate, timp de zeci de ani.

De aici apare frecvent afirmația că „trenul din 1937 circulă și astăzi”.

În realitate, trebuie făcută diferența între automotorul original 1001–1002 și alte vehicule Malaxa construite ulterior din aceeași familie.

Nu sunt același tren.

Ce s-a întâmplat cu celebrul 1001–1002

Destinul exact al primului automotor aerodinamic nu este documentat la fel de bine precum lansarea lui.

Bazele de date și arhivele pasionaților de material rulant îl menționează pe 1001–1002 ca fiind casat, fără ca exemplarul original să fi fost păstrat integral într-un muzeu.

Alte automotoare Malaxa au supraviețuit mult mai mult.

Unele exemplare construite în anii următori au continuat să existe după război, au fost modificate, rem motorizate și folosite pe linii secundare.

Câteva au ajuns chiar până în primele decenii ale secolului XXI.

Tocmai această longevitate arată cât de robustă fusese concepția de bază.

Ce a rămas din povestea trenului Malaxa

După 1948, odată cu naționalizarea industriei, Uzinele Malaxa au devenit Uzinele „23 August”.

Producția feroviară și industrială a continuat, însă numele Malaxa a dispărut treptat de pe porțile fabricilor și de pe vehiculele noi.

Automotorul aerodinamic din 1937 a rămas însă una dintre imaginile spectaculoase ale industriei românești interbelice.

Nu a fost cel mai rapid tren din Europa.

Nu a circulat în mod obișnuit cu 150 km/h.

Și nici nu trebuie exagerate performanțele sale pentru ca povestea să fie impresionantă.

În urmă cu aproape 90 de ani, o fabrică din București construia un tren diesel aerodinamic, cu aer condiționat și peste 130 de locuri, care putea duce pasagerii de la București la Constanța în aproximativ două ore și jumătate.

Iar aceasta, în sine, era o performanță remarcabilă pentru România anului 1937.

Pe 20 februarie 2017, Andrew Kunz, un băiat de 11 ani din Safford, Arizona, ieșise împreună cu un prieten într-o zonă deșertică din apropierea casei. Cei doi trăgeau cu un pistol cu aer comprimat spre o mașină veche și ruginită, fără să știe că în interiorul vehiculului se afla un stup de albine.

La un moment dat, un proiectil a lovit stupul. Albinele au ieșit în număr mare și i-au urmărit pe copii. Prietenul lui Andrew a reușit să scape, însă Andrew a căzut în timp ce încerca să fugă și a rămas expus atacului.

Înconjurat de albine, băiatul și-a sunat familia și a cerut ajutor. Bunica lui avea să povestească ulterior că Andrew plângea la telefon și spunea că albinele îl omoară.

La fața locului au ajuns polițiști, pompieri și membri ai biroului șerifului din Graham County. Intervenția a fost dificilă, pentru că roiul continua să atace. Mai mulți salvatori au fost înțepați, iar șeful pompierilor din Safford, Clark Bingham, a intrat în zonă și a reușit să-l scoată pe Andrew din pericol.

Băiatul fusese înțepat de peste 400 de ori pe tot corpul. A fost transportat cu elicopterul la Phoenix Children’s Hospital, unde a fost internat la terapie intensivă pediatrică.

Dincolo de gravitatea incidentului, un detaliu povestit chiar de Andrew avea să transforme cazul într-o poveste virală.

În timp ce încerca să reziste durerii și fricii, băiatul s-a gândit la Vegeta, personajul său preferat din Dragon Ball Z. Andrew a explicat ulterior că și-a imaginat că își adună energia, asemenea personajului din serial, și că acest gând l-a ajutat să rămână concentrat în acele momente.

Povestea a atras rapid atenția fanilor Dragon Ball. Andrew le-a spus reporterilor, în glumă, că îl pot numi „Vegeta” și a vorbit despre felul în care imaginea personajului l-a ajutat să-și țină frica sub control.

Important este însă că această „tehnică” nu l-a salvat din punct de vedere medical. Viața lui Andrew a fost salvată de intervenția rapidă a celor care au ajuns la fața locului și de tratamentul primit la spital.

După câteva zile de spitalizare, starea lui s-a îmbunătățit suficient pentru a putea merge acasă. Presa locală relata că fusese externat în aceeași săptămână în care avusese loc incidentul.

Ulterior, comunitatea locală a organizat acțiuni pentru a-l sprijini, iar povestea lui a ajuns și la reprezentanți ai francizei Dragon Ball, care au vrut să-i trimită obiecte și costume inspirate din serial.

Cazul a rămas cunoscut nu doar pentru numărul uriaș de înțepături pe care le-a suportat un copil de 11 ani, ci și pentru modul neașteptat în care și-a găsit un punct de sprijin psihologic într-un personaj pe care îl admira.

În timp ce salvatorii luptau să ajungă la el, Andrew încerca să facă un singur lucru: să nu intre în panică și să reziste până când avea să vină ajutorul.

În noaptea dintre 31 decembrie 1999 și 1 ianuarie 2000, milioane de oameni priveau artificiile și sărbătoreau intrarea într-un nou mileniu. În același timp însă, în bănci, centrale electrice, aeroporturi, instituții și mari companii, specialiștii urmăreau cu emoție ceasurile computerelor. La ora 00:00 urma un moment pentru care lumea se pregătise ani întregi și cheltuise sute de miliarde de dolari.

Totul pornea de la o metodă aparent banală prin care fuseseră programate numeroase sisteme informatice. Pentru a economisi memoria, anul era adesea înregistrat folosind numai ultimele două cifre. Astfel, 1998 devenea „98”, iar 1999 devenea „99”. Problema era ce urma după 99.

La trecerea în anul 2000, valoarea devenea „00”. Unele programe puteau interpreta această dată drept anul 1900, nu 2000. Fenomenul a rămas cunoscut în istorie drept „Y2K” sau „Millennium Bug”.

De ce se temea întreaga lume

La sfârșitul anilor ’90, calculatoarele controlau deja o parte uriașă a infrastructurii moderne. Băncile, bursele, sistemele de plată, transporturile, telecomunicațiile, fabricile și instituțiile publice depindeau de programe care foloseau permanent date calendaristice.

O simplă interpretare greșită a anului putea produce calcule eronate, putea respinge tranzacții sau putea bloca anumite programe. În scenariile cele mai pesimiste se vorbea despre întreruperi de electricitate, probleme bancare, sisteme de transport afectate și defecțiuni ale unor echipamente importante.

Din acest motiv a început una dintre cele mai mari operațiuni informatice desfășurate vreodată.

Sute de miliarde pentru a schimba câteva cifre

Companiile și guvernele au verificat cantități uriașe de cod, au înlocuit calculatoare vechi și au testat sisteme critice. Programatorii familiarizați cu limbaje informatice mai vechi au devenit extrem de căutați.

Costurile au fost enorme. Estimările din acea perioadă indicau între 300 și 600 de miliarde de dolari numai pentru remedierea tehnologică la nivel mondial. Estimările ulterioare au plasat cheltuielile globale efective în jurul valorii de 320 de miliarde de dolari.

Tocmai de aici provine ideea virală potrivit căreia trecerea de la 23:59:59 la 00:00:00 ar fi fost „cea mai scumpă secundă din istorie”. Nu secunda în sine a costat acești bani, ci uriașa operațiune realizată pentru ca lumea digitală să treacă în siguranță în anul 2000.

Și apoi a venit miezul nopții

Pe măsură ce anul 2000 a început în diferite fusuri orare, specialiștii au urmărit sistemele cu atenție. Catastrofa anticipată nu s-a produs.

Electricitatea nu s-a oprit la nivel mondial, avioanele nu au rămas la sol în masă, iar sistemul financiar global nu s-a prăbușit. Au existat însă probleme reale, în general locale și de scurtă durată.

În Marea Britanie, de exemplu, aproximativ 20.000 de terminale pentru carduri au avut probleme în apropierea trecerii în anul 2000. În alte țări au fost raportate erori la aparate de bilete, sisteme administrative, echipamente medicale și diferite programe informatice.

Chiar și unele instalații din centrale nucleare au înregistrat probleme, însă incidentele raportate nu au provocat dezastrul de care se temeau oamenii.

A fost Y2K doar o alarmă falsă?

Faptul că nu s-a produs o catastrofă globală a făcut ca, în anii următori, mulți oameni să considere Y2K o exagerare.

Există însă o explicație mult mai interesantă: o parte dintre probleme nu s-au produs tocmai pentru că fuseseră identificate și reparate înainte de 1 ianuarie 2000.

Ani întregi, programatorii au verificat și modificat sistemele vulnerabile. Au fost create planuri de rezervă, au fost înlocuite echipamente și au fost efectuate nenumărate teste.

Astfel, noaptea în care aparent „nu s-a întâmplat nimic” a devenit, paradoxal, dovada succesului uneia dintre cele mai ample operațiuni preventive din istoria tehnologiei.

O secundă devenită simbolul unei operațiuni uriașe

Imaginea ceasului care trece de la 23:59 – 31.12.1999 la 00:00 – 01.01.2000 pare astăzi banală. În spatele acelei schimbări se aflau însă ani de muncă și investiții de sute de miliarde de dolari.

De aceea, trecerea în anul 2000 este uneori numită spectaculos „cea mai scumpă secundă din istorie”.

Nu pentru că lumea a pierdut instantaneu sute de miliarde de dolari la miezul nopții, ci pentru că atât a costat, la scară globală, pregătirea pentru ca acea secundă să treacă fără haos.

Undeva, la aproape 500 de milioane de ani-lumină de Pământ, există o sursă cosmică ce continuă să-i pună pe astronomi în dificultate.

Nu poate fi văzută cu ochiul liber și nici nu trimite un semnal continuu.

În schimb, pentru perioade foarte scurte, eliberează impulsuri radio extrem de intense care traversează spațiul timp de sute de milioane de ani înainte să ajungă la telescoapele de pe Pământ.

Sursa este cunoscută sub numele de FRB 20180916B și face parte din categoria fenomenelor numite Fast Radio Bursts – explozii radio rapide.

Un asemenea impuls poate dura doar câteva milisecunde.

Cu toate acestea, în acel interval minuscul, semnalul poate fi atât de puternic încât poate fi detectat de la distanțe cosmice uriașe.

FRB-urile au fost descoperite abia în anii 2000, iar originea lor a devenit rapid una dintre marile enigme ale astronomiei moderne. Unele apar o singură dată și nu mai sunt observate niciodată. Altele, însă, se repetă.

FRB 20180916B este și mai neobișnuit.

Când astronomii au analizat zeci de impulsuri provenite de la această sursă, au observat un tipar pe care nu îl mai văzuseră până atunci atât de clar.

Activitatea revenea aproximativ la fiecare 16,35 zile.

Nu înseamnă că la fiecare 16 zile ajunge un singur „mesaj” perfect programat.

În realitate, există o fereastră de câteva zile în fiecare ciclu în care probabilitatea detectării unor impulsuri crește considerabil. Apoi activitatea scade, iar după aproximativ 16 zile începe un nou ciclu.

Primele observații realizate de proiectul canadian CHIME au identificat 38 de impulsuri între septembrie 2018 și februarie 2020. Analiza acestora a scos la iveală periodicitatea de aproximativ 16,35 zile.

Descoperirea a fost atât de importantă deoarece era prima dată când astronomii identificau un asemenea tipar periodic clar într-o sursă de explozii radio rapide.

Și misterul a devenit și mai interesant când cercetătorii au reușit să determine locul din care vin semnalele.

Ele provin dintr-o galaxie spirală masivă aflată la aproximativ 149 de megaparseci, adică aproape 500 de milioane de ani-lumină de Pământ.

În termeni cosmici, aceasta este chiar o distanță relativ mică pentru un FRB.

Observațiile de mare precizie au localizat sursa într-o regiune a galaxiei în care există formare stelară, însă nu au identificat obiectul exact care produce impulsurile.

Aici începe adevărata enigmă.

Una dintre cele mai puternice ipoteze implică magnetarii.

Aceștia sunt stele neutronice extrem de dense, rămășițe ale unor stele masive, care posedă câmpuri magnetice extraordinare. Un magnetar aflat chiar în galaxia noastră a produs în 2020 un impuls radio asemănător unui FRB, oferind astronomilor una dintre cele mai importante dovezi că asemenea obiecte pot genera cel puțin unele explozii radio rapide.

Dar magnetarul nu explică automat ciclul de 16 zile.

O posibilitate este ca obiectul să facă parte dintr-un sistem binar și să orbiteze în jurul unei alte stele. În anumite poziții ale orbitei, undele radio ar putea reuși să traverseze mediul din jur și să ajungă până la noi.

O altă ipoteză propune că o stea neutronică s-ar putea comporta asemenea unui titirez cosmic. Dacă axa sa se deplasează lent printr-un fenomen numit precesie, fasciculul radio ar putea ajunge în direcția Pământului doar în anumite momente ale ciclului.

Există și alte modele, iar observațiile din ultimii ani au complicat și mai mult situația.

Astronomii au descoperit că fereastra de activitate depinde inclusiv de frecvența radio la care este urmărită sursa. La unele frecvențe, impulsurile tind să apară puțin mai devreme sau într-o fereastră diferită a ciclului.

În plus, studiile efectuate asupra a peste o sută de impulsuri au arătat schimbări în mediul magnetic din jurul sursei, fără ca periodicitatea de aproximativ 16 zile să dispară.

Până acum, observațiile nu au oferit însă dovada decisivă care să indice un singur mecanism.

Știm galaxia din care provin semnalele.

Știm aproximativ locul din galaxie.

Știm că activitatea revine într-un ritm surprinzător de regulat.

Dar nu știm încă exact ce obiect produce aceste impulsuri și de ce „ceasul” său cosmic funcționează la aproximativ 16 zile.

Iar ceea ce telescoapele primesc astăzi reprezintă, de fapt, ceva ce s-a întâmplat acolo cu aproape jumătate de miliard de ani în urmă.

Semnalele au traversat spațiul tot acest timp.

Abia acum au ajuns la noi.

În iunie 2025, viața unei tinere de numai 19 ani din Lyon, Franța, avea să ia o întorsătură greu de imaginat. Clélia Verdier a fost plasată de medici într-o comă indusă, în care a rămas aproximativ trei săptămâni. Când și-a recăpătat cunoștința, însă, pentru ea nu păreau să fi trecut doar 21 de zile. Clélia era convinsă că lăsase în urmă ani întregi dintr-o altă viață.

Tânăra a povestit că, în perioada în care se afla în comă, a avut vise și halucinații atât de vii încât le-a perceput ca pe o realitate. În acea lume construită de mintea ei, timpul ar fi trecut cu totul diferit: Clélia spune că a trăit aproximativ șapte ani, timp în care și-a întemeiat o familie și a devenit mamă.

În amintirile sale existau trei copii. Clélia credea că născuse tripleți și își amintea inclusiv momente din viața lor de zi cu zi. Experiența nu semăna, în relatarea ei, cu un vis obișnuit și fragmentat. Avea impresia că trecuseră ani, că îi văzuse crescând și că dezvoltase față de ei aceeași legătură emoțională pe care ar fi avut-o într-o viață reală.

Povestea imaginară avea și o parte dureroasă. În timpul acelei experiențe, Clélia credea că unul dintre copii murise. Pentru ea, suferința asociată pierderii a fost cât se poate de reală. Iar când s-a trezit în spital, șocul a fost și mai puternic: oamenii și copiii pe care îi păstra atât de clar în memorie nu existaseră niciodată în lumea reală.

Una dintre primele sale preocupări după revenirea la starea de conștiență a fost să afle unde se aflau copiii. Personalul medical și familia au fost nevoiți să-i explice că nu fusese niciodată însărcinată și că familia pe care și-o amintea făcea parte din experiențele trăite în timpul comei induse. Pentru Clélia, aflarea adevărului a însemnat să piardă, într-o singură clipă, o viață pe care mintea ei o percepuse ca fiind autentică.

Cazul a atras atenția tocmai prin diferența uriașă dintre timpul real și cel perceput. În exterior trecuseră aproximativ trei săptămâni, în timp ce tânăra susține că experiența sa interioară îi lăsase impresia unor ani întregi. Visele extrem de vii, confuzia și experiențele neobișnuite pot apărea în contextul sedării și al stărilor critice, însă relatarea Cléliei este remarcabilă prin complexitatea și continuitatea amintirilor descrise.

După trezire, dificultatea nu a fost doar aceea de a înțelege ce se întâmplase. Clélia a trebuit să se confrunte și cu sentimentele provocate de pierderea unor persoane care nu existaseră în realitate, dar față de care ea simțea că dezvoltase ani întregi de atașament. Potrivit relatărilor publicate despre cazul său, experiența a continuat să o afecteze emoțional și după ieșirea din spital.

Povestea tinerei din Franța a devenit virală în 2026 și ridică o întrebare fascinantă despre felul în care creierul construiește senzația timpului și a realității. Pentru cei din jurul ei trecuseră doar câteva săptămâni. Pentru Clélia însă, trezirea a însemnat despărțirea bruscă de ceea ce ea își amintea drept șapte ani din propria viață.

Pe 24 octombrie 1975, Islanda avea să trăiască una dintre cele mai neobișnuite zile din istoria sa modernă. O mare parte dintre femeile țării au decis ca, timp de 24 de ore, să nu mai facă lucrurile pe care societatea ajunsese să se bazeze zilnic.

Nu s-au dus la serviciu.

Nu au gătit.

Nu au făcut curățenie.

Și, pentru o zi, au refuzat să preia în mod obișnuit responsabilitatea pentru îngrijirea copiilor.

Evenimentul avea să devină cunoscut sub numele de Kvennafrídagurinn, adică „Ziua liberă a femeilor”.

Organizatorii au estimat că aproximativ 90% dintre femeile Islandei au participat într-o formă sau alta. Scopul era simplu: să arate cât de mult depinde funcționarea unei țări atât de munca plătită a femeilor, cât și de cea nevăzută, făcută acasă.

Consecințele au devenit vizibile aproape imediat.

În multe școli și grădinițe activitatea a fost suspendată sau redusă, deoarece o mare parte dintre angajați erau femei. Unele fabrici au fost afectate, iar numeroși tați au fost nevoiți să-și ia copiii cu ei la serviciu. Relatările vremii vorbesc chiar despre angajatori care se pregătiseră cu creioane, hârtie și dulciuri pentru copiii care urmau să apară prin birouri.

Până și un aliment banal a devenit simbolul acelei zile.

Cârnații, considerați o mâncare ușor de pregătit, s-ar fi epuizat în numeroase magazine, pe măsură ce bărbații încercau să găsească rapid ceva de pus pe masă pentru copii.

În același timp, în centrul capitalei Reykjavík se petrecea ceva și mai impresionant.

Aproximativ 25.000 de oameni s-au strâns la manifestație, unde au fost ținute discursuri, s-a cântat și s-a vorbit despre salariile femeilor, despre condițiile de muncă și despre rolul lor în societate.

Numărul era uriaș pentru Islanda de atunci. Populația întregii țări era de numai aproximativ 220.000 de locuitori, ceea ce însemna că mulțimea din Reykjavík reprezenta mai bine de o zecime din întreaga populație.

Ideea unei asemenea acțiuni apăruse în contextul Anului Internațional al Femeii, declarat de ONU în 1975. Mai multe organizații islandeze de femei s-au unit pentru organizarea evenimentului, printre ele aflându-se și reprezentante ale mișcării feministe Redstockings, activă în Islanda încă de la începutul anilor ’70.

A existat însă o alegere interesantă de cuvinte.

Organizatoarele au preferat să vorbească despre o „zi liberă” și nu pur și simplu despre o grevă. Formularea era mai ușor de acceptat și le permitea să participe inclusiv femeilor care poate nu s-ar fi identificat cu o acțiune politică radicală.

Mesajul zilei era însă imposibil de ignorat.

Pentru câteva ore, Islanda putea vedea cum ar arăta viața de zi cu zi dacă o mare parte din munca realizată de femei ar dispărea brusc.

Impactul nu s-a încheiat la miezul nopții.

În 1976, Islanda a adoptat prima sa lege privind egalitatea de gen. Câțiva ani mai târziu, în 1980, Vigdís Finnbogadóttir a câștigat alegerile prezidențiale și a devenit prima femeie din lume aleasă democratic în funcția de președinte al unei țări.

Acțiunea din 1975 nu a rămas nici ea un episod izolat. „Ziua liberă a femeilor” a fost repetată în diferite forme în 1985, 2005, 2010, 2016, 2018 și, mult mai recent, în 2023.

Privită după mai bine de jumătate de secol, ziua de 24 octombrie 1975 a rămas celebră nu pentru că femeile Islandei au încetat să muncească pentru o zi.

Ci pentru ceea ce s-a întâmplat atunci când aproape toate au făcut-o în același timp.