În primăvara anului 2011, Japonia încerca să gestioneze una dintre cele mai grave crize nucleare din istorie. Cutremurul uriaș din 11 martie și tsunamiul care a urmat au avariat grav centrala Fukushima Daiichi, iar trei dintre cele șase reactoare au suferit topiri ale miezului. Mii de oameni au fost evacuați, iar muncitorii trimiși în interiorul complexului se confruntau cu temperaturi extreme, condiții haotice și riscul expunerii la radiații.
În acel moment, un inginer pensionar de 72 de ani, Yasuteru Yamada, a privit imaginile de la televizor și a decis că generația lui nu ar trebui să rămână doar spectator. Împreună cu alți foști profesioniști, a început să caute voluntari trecuți de 60 de ani care să contribuie la lucrările de stabilizare a centralei.
Inițiativa avea să primească un nume care a făcut înconjurul lumii: Skilled Veterans Corps for Fukushima, adică „Corpul Veteranilor Specializați pentru Fukushima”. Organizația spunea clar că obiectivul său era participarea voluntară a inginerilor, tehnicienilor și muncitorilor cu experiență la lucrările necesare pentru stabilizarea centralei avariate.
„Cei tineri au mai mult de pierdut”
Motivul pentru care pensionarii voiau să intre în zonele periculoase era simplu, dar tulburător.
Yamada considera că un om de peste 60 sau 70 de ani avea un orizont de viață mai scurt decât un muncitor de 25 sau 30 de ani. În cazul unor forme de cancer provocate de radiații, efectele pot apărea după mulți ani. Prin urmare, el argumenta că persoanele mai în vârstă ar putea prelua o parte din riscurile pe termen lung, protejând astfel generațiile tinere.
La 72 de ani, Yamada spunea că probabil mai avea aproximativ 13–15 ani de trăit și că, dacă o eventuală boală provocată de radiații ar avea nevoie de 20 sau 30 de ani pentru a se manifesta, riscul pentru el era diferit de cel al unui lucrător tânăr. Ideea nu era că radiația ar fi mai puțin periculoasă pentru vârstnici, ci că efectele tardive ar putea avea mai puțin timp să se dezvolte.
Peste 200 de oameni au răspuns imediat
Yamada și colegii săi au început să telefoneze foștilor colegi, să trimită e-mailuri și să folosească inclusiv rețelele sociale.
Răspunsul a venit repede.
La începutul lunii iunie 2011, presa internațională vorbea deja despre peste 200 de pensionari înscriși în proiect. Până în iulie, numărul ajunsese la aproximativ 400–430 de voluntari.
Cei înscriși nu erau doar ingineri nucleari. Printre ei se aflau foști ingineri electrici, specialiști în construcții grele, operatori de utilaje, foști militari, medici și alți profesioniști. Au existat chiar și persoane fără pregătire tehnică, care voiau să ajute în orice rol posibil.
Nu se considerau eroi
Comparația cu „kamikaze” a apărut imediat în presă.
Yamada a respins-o.
El insista că nu era vorba despre o misiune sinucigașă și că voluntarii nu intenționau să intre fără protecție sau fără limite clare de expunere. Ideea lor era să folosească experiența acumulată în zeci de ani pentru a face munca în mod calculat și controlat.
Mesajul lui era simplu: „Nu vrem să murim. Vrem doar să stabilizăm centrala.”
Grupul cerea monitorizarea strictă a dozelor de radiații și respectarea regulilor de siguranță.
Pentru unii, era și o datorie față de generațiile următoare
Organizația a formulat și o explicație morală.
Mulți dintre membrii săi făceau parte din generația care beneficiase timp de decenii de energia produsă de centralele nucleare japoneze. Unii lucraseră chiar la construirea infrastructurii industriale și energetice a țării.
Din punctul lor de vedere, nu era corect ca tinerii să suporte singuri consecințele unei tehnologii dezvoltate și folosite de generațiile mai vechi.
În documentele proprii, Skilled Veterans Corps afirma că generația lor avea o responsabilitate specială pentru ceea ce se întâmpla la Fukushima și că tinerii, în special cei care urmau să aibă copii, nu ar trebui expuși inutil la radiații.
Autoritățile nu au spus imediat „da”
Planul a atras admirație, dar și îngrijorare.
Un consilier al premierului japonez a descris inițial propunerea drept apropiată de o „misiune sinucigașă”.
Autoritățile se temeau că vârsta voluntarilor putea aduce alte riscuri medicale: căldură extremă, stres fizic, echipamente grele și condiții foarte dificile de lucru.
TEPCO, compania care administra centrala, nu a acceptat imediat ca sute de pensionari să intre în zonele periculoase.
În iulie 2011, grupul încă aștepta aprobarea pentru implicarea pe scară largă, deși o mică echipă urma să facă inspecții preliminare și să analizeze posibilitatea de a ajuta la proiectarea unui sistem de răcire de înlocuire.
Realitatea de la Fukushima era mult mai complicată
În lunile de după accident, mii de oameni au lucrat pentru a stabiliza centrala.
Mulți erau angajați ai subcontractorilor și muncitori temporari, nu specialiști nucleari cu experiență îndelungată. Investigațiile jurnalistice au arătat probleme serioase de instruire, monitorizare a radiațiilor și protecție a personalului.
Unii muncitori au intrat în zone contaminate fără dozimetre suficiente, iar alții au fost expuși la cantități de radiații peste limitele obișnuite.
În acest context, ideea veteranilor că experiența ar trebui folosită mai eficient nu părea deloc absurdă.
Gestul a devenit mai important decât rezultatul practic
Până la urmă, povestea Skilled Veterans Corps nu a devenit o operațiune în care sute de pensionari au intrat efectiv în reactoarele avariate.
Realitatea a fost mult mai complicată.
Autoritățile și compania au rămas prudente, iar implicarea directă a grupului a fost limitată.
Dar impactul simbolic a fost enorm.
Într-o perioadă în care lumea întreagă urmărea imaginile de la Fukushima cu teamă, sute de oameni aflați la pensie au spus că sunt dispuși să-și folosească experiența și să preia o parte din risc pentru ca cei mai tineri să nu o facă.
Nu era despre sacrificiu orb
Yamada nu și-a prezentat niciodată planul ca pe un gest romantic de sinucidere.
Din contră.
Era un inginer.
Gândea în termeni de risc, probabilități și consecințe.
Logica lui putea fi rezumată astfel: dacă o muncă periculoasă trebuie făcută, iar expunerea poate provoca boli peste decenii, atunci oamenii care au deja 60, 70 sau 80 de ani ar putea suporta mai bine acel risc pe termen lung decât cei aflați la începutul vieții.
Poate tocmai de aceea povestea lor a impresionat atât de mult.
Nu au spus „vrem să murim”.
Au spus, în esență:
„Dacă cineva trebuie să-și asume acest risc, poate că nu ar trebui să fie cei care au toată viața înainte.”
